Vlad Dragonul – Urmărirea

Capul și mâna lui Decebal!
Strigătul lui Maximus reverberă peste stâncile goale din jur, stârnind ecouri ce întorceau, pierdut, din ce în ce mai slab, ultimul cuvânt. Decebal. Ultimul rege dac murise, mândru, în picioare, înfigându-și propriul pumnal în gât, sfidând până în ultima clipă încercarea lui Maximus de a-l lua prizonier. Maximus, soldatul ascultător până la moarte și dincolo de ea, ar fi vrut să se scalde în sângele regelui fugar. Amintirea lui Argesius, durerea, neputința, toate erau acolo, dar ordinul primit era mai important decât sensibilitățile sale de moment. “Încearcă să îl iei prizonier, Roma dorește să facă un exemplu din el”. Ar fi urmat o defilare cu Decebal în lanțuri, pe drumul spre cetatea eternă, o intrare triumfală, cu trofeul în prim plan, ca un avertisment pentru toate celelalte popoare care ar fi vrut să îi urmeze exemplul. Doar că mândria regească a învins planurile lumești, iar Decebal a părăsit această lume în propriile sale condiții.

Tiberius Claudius Maximus nu simțea vreo urmă de mulțumire pentru că își dusese misiunea la îndeplinire. Ținea la oamenii săi, iar lupta dusă printre stâncile și văgăunile munților fusese dură și sângeroasă. Mult prea sângeroasă, chiar și pentru acea urmărire. Oamenii lui Decebal nu fuseseră chiar atât de puțini pe cât credeau, la început, iar urmărirea a fost presărată de pâlcuri mici de războinici feroce, rămași să apere fuga conducătorului.
Lucius murise printre primii, împreună cu toată avangarda trimisă inițial. Dacii pregătiseră, la adăpostul nopții, o capcană de urși, la prima intrare în micul defileu prin care trebuiau să treacă, în goana lor sălbatică. Capcana de urși este o groapă adâncă, lată și lungă, de înălțimea unui cal, în care se înfig pari de lemn, cu vârful ascuțit și ars, îndreptate în sus. Lucius a căzut primul, în goana calului și a murit aproape imediat, cu capul străpuns de unul din parii din groapă. Calul nu a fost la fel de norocos, zbătându-se, cu burta străpunsă și încercând să se smulgă din strânsoare morții. Nechezatul său sfâșietor a fost, însă, un avertisment pentru cei ce veneau din urmă, doar că unii dintre ei au crezut că Lucius are nevoie de ajutor și s-au năpustit în față, alții s-au oprit din goană și, la final, toată cavalcada s-a transformat într-o aglomerație de trupuri de oameni și cai care se prăvăleau spre capcană. Urletele de durere ale oamenilor, nechezatul cailor, totul s-a stins rapid, sub ploaia de săgeți trimisă de arcurile luptătorilor daci aflați deasupra stâncilor. Fără un sunet, o ploaie măruntă a venit, odată cu lumina slabă a zorilor, căzând peste ochii goi care cerșeau un ultim strop de viață.
– Pro Deum Mars! se auzi strigătul lui Optio, când au ajuns în fața locului unde le muriseră camarazii și prietenii. Se repezi înainte și își dădu drumul în groapă, strigând la ceilalți:
– Vedeți dacă trăiește cineva, repede, nu mai stați! Unde e Tetanicus, să îl aducă cineva pe bătrânul ăla guraliv! Uite, parcă mișcă cineva. Lacetius, omule, tu ești? Răspunde, să spună cineva ceva.
Însă lui Lacetius, prins sub un cal în cădere, cu grumazul frânt și pântecele deschis, pământul uscat îi sorbise demult ultimele picături de sânge, iar sufletul său deja trecea Styxul, în spatele bărcii lui Charon.
Sosirea lui Tetanicus a fost târzie și tardivă, iar bătrânul doctor nu a putut decât să îngenucheze în fața fiecăruia din cei căzuți și să le închidă pleoapele.
– O să îi ucid pe toți! Pe fiecare din sălbaticii ăștia, când o să îi întâlnesc, o să îi omor, zise Optio, cu o privire ucigașă pe fața, brusc, pământie. Pe toți! Să mergem! Încălecați! Acum!

– Nimeni nu face nimic, se auzi vocea înfundată a lui Maximus. Sunt camarazii noștri și au murit pentru noi și pentru Roma. Funus per ignem.
Cei din jur se răspândiră rapid, în căutarea lemnelor pentru ustrina, rugul funerar roman. Câțiva alari deja își strângeau tovarășii morți, unul lângă celălalt, unul peste celălalt, împreună cu parii ce îi uciseseră și lemnele de brad uscat aduse de ceilalți.
Tetanicus, în picioare, solemn, rostea cu voce de tunet numele celor morți, în timp ce un alar turna ulei de măsline peste rugul improvizat.
– Mortem ut Romani obviam ivistis. Nunc inter deos ambulatis. V-ați înfruntat moartea ca romani. Acum mergeți între zei, se auzi glasul lui Maximus, în timp ce aprindea rugul.
Priviră, pentru un timp, flăcările care se ridicau către zei, după care se auzi ordinul:
– Pe cai! Avem o datorie de împlinit, nu uitați pentru ce suntem aici și ce am jurat să facem.

Optio a murit luptând ca un tigru, pe stâncile Kogaionului, cu ultimii din oamenii din garda lui Decebal. Orbit de furie, de sudoare, de sânge, nu a mai ținut cont că s-a depărtat de comilitonii săi și a primit un falx în spate.
– Iubitule, mi-au trimis zeii un vis atât de urât noaptea trecută. Te-am văzut slab, palid, murdar pe față, zâmbind, trist, cu ochii goi, privind prin mine, în genunchi, cu mâinile înfipte în țărână. Și îți strigam numele și încercam să ajung la tine, dar nu reaușeam să trec de un obstacol ce îmi paraliza orice mișcare. Te rog, Optio, nu pleca acum, rămâi în garnizoană, ai făcut atâtea, ai dreptul la odihnă și pace. Măcar puțin.
– Aș vrea să se poată, spuse Optio, în timp ce își îndrepta cesturile de piele de la încheieturi. Dar Maximus are nevoie de mine și ceilalți nu se descurcă dacă nu-s cu ei, știi prea bine. E doar un marș fără importanță, după ce îl pedepsim pe sălbatic, ne întoarcem rapid, nici nu o să știi că am lipsit.
Dinții lui Optio au mușcat colbul și, cu o ultimă zvâcnire, s-a întors, ca să aibă o ultimă fărâmă de lumină în ochi. Ochi goi, ce priveau în sus, fără să mai vadă nimic.

Pe Decebal l-au ajuns în aceeași zi, spre seară. Maximus și-a împărțit oamenii rămași în două grupuri, unul a plecat în goana cailor, spre partea cealaltă a trecătorii, sperând să îi taie retragerea regelui, iar Maximus a rămas pe jos, cu restul de oameni, în urmărire. Când a ajuns în poiana presărată cu așchii colțuroase de piatră, s-a deschis o priveliște demnă de o frescă a iadului. Peste jumătate din romani zăceau, încremeniți în moarte, alături de aproape tot atâția daci. O luptă drăcească se dădea într-o parte a platoului, locul unde se retrăsese Decebal, ca să își acopere spatele, între cele 2 grupuri, sfârșite de oboseală, pe care îi mai țineau în picioare doar ura.

– Opriți! Tună, vocea lui Maximus, ajuns la câțiva metri de grupul de luptători. Nu aveți nicio șansă, nu aveți de ce să muriți, acum, aici. Lăsați armele jos, puteți pleca toți unde vreți, nu îl vrem decât pe Decebal.
Nu I-a răspuns decât un hohot de râs, sumbru.
– Vino și ia-l, romanule. Dacă poți.
– Cum vreți, aproape șopti Maximus. Asta e voia zeilor. Își scoase gladiusul și păși spre luptă.
– Stați, se auzi din spate o voce gravă. Oprește-te, romanule, timpul e de partea ta, nu îl mai grăbi atât.
Maximus coborî spada.
– Lăsați armele jos. Vorbește Rex dacorum.
Zidul de oameni se împărți în două și ieși în față Decebal, ultimul rege al dacilor.
Avea o față alungită, cu trăsături ferme și expresive, încadrate de o barbă plină și tunsă
scurt, părul ondulat, dat pe spate, cu o șuviță îmbibată de sudoare sau, poate sânge. O
Mantie de lână îi atârna pe umărul drept, prinsă cu o broșă de aur, de forma unui animal bizar, ca o șopârlă mare, poate. Lui Maximus îi amintea de un animal pe care îl văzuse odată, la luptele din Colosseum, un varanus, un draco ucigaș, înfiorător, al cărui victimea mureau în dureri înfiorătoare, de la otrava din mușcătura sa.

– Romanilor, ați luptat cu cinste și vitejie și ați făcut Roma mândră de voi. Trageți-vă sufletele cât vorbesc cu oamenii mei.
Maximus făcu un pas înapoi, făcând un semn oamenilor săi să îl urmeze. S-au retras, ținându-și spadele în mâini, prevăzători, gata să reia lupta într-o clipire de ochi.
În timpul acesta, dacii rămași s-au strâns în jurul lui Decebal, ca un zid de cușme și săbii încovoiate.
– S-a terminat, vitejii mei. Nu avem unde fugi. Nu vreau ca ultimele mele clipe să fie pătate de moartea inutilă a oamenilor mei. Lăsați armele jos și plecați. Mergeți și spuneți oamenilor ce s-a întâmplat. Mergeți la frații noștri de peste munți și, acolo, pregătiți contraatacul și, dacă e nevoie, apărarea. Moartea voastră nu mai folosește nimănui acum.
– Pe Zamolxe, Tare, nimic nu e pierdut, cât timp mai respirăm și cât timp falxul meu întâlnește, la celălalt capăt, căpățâna unui roman. Murim? Și ce dacă murim? Trupurile noastre nu folosesc nimănui, sufletele se vor duce la Zamolxes, de unde o să avem grijă de frații și surorile noastre rămase în urmă, zise cel mai înalt din soldații din jur, Zanatrix.
– Zanatrix, oprește-ți melița aia nenorocită, spuse un altul, Comosicus, al cărui tată fusese preotul lui Zamolxis la Sarmisegetuza. Tare Decebal, trebuie să trăiești, nu trebuie să uiți de Valus per Decebal, fiul tău, ultimul sânge al regilor daci. Unde este Valos?
– Valos, fiul meu… i se împăienjeniră ochii lui Decebal. Valos e de cealaltă parte a trecătorii, mă așteaptă, împreună cu Bicilis, Zalmodegicos, Rubobostes și Dicomes. Dacă nu ajungem până mâine la răsărit, trebuie să îl ia și să îl ducă la Getodava Murensis, iar de acolo, sfatul bătrânilor și zeii vor ști ce trebuie făcut mai departe.
– Zanatrix, continuă Decebal. Ascultă ultimul ordin al regelui tău. Îți ordon să ieși viu de aici, să trăiești și să ajungi la Valos, la trecătoare sau la Getodava Murensis și să îl păzești, împreună cu ceilalți de lângă el, tot restul vieții tale, dacă tot vrei să îți sacrifici viața pentru ceva. Fă-o pentru mine.
– Decebal, stăpâne…puse un genunchi jos Zanatrix. Îți jur să trăiesc și să mor pentru Valos.
– Nu mă interesează să mori. Mă interesează să trăiești alături de el. Alături de fiul meu, de viitorul și de speranța Daciei.

– Romanule, zise Decebal. Am ascultat cuvântul tău și acceptăm. Lasă-i pe oamenii mei să treacă și sunt al tău.
Dacii din jurul său se întoarseră, posomorâți, către comandantul roman și lăsară spadele să le cadă din mâini, la picioare.
– Faceți-le loc să treacă. Decebal, aruncă și tu arma.
– După ce nu se mai văd oamenii mei, o să ai arma mea direct din mâinile mele.
Șirul scurt de oameni începu să se îndrepte spre penumbra trecătorii, într-un mers obosit, trist, cu umerii căzuți. Pași grei, care se luptau să se ridice de la pământ, se urneau unul în fața celuilalt, ducându-i dincolo de moarte ce fusese atât de aproape, departe de Sarmisegetuza, departe de…