Masa caldă în școală – continuare

Scris de Ștefan

Part 1

Și pentru că lucrurile sunt întotdeauna mai complexe decât par la prima vedere, hai să aducem în discuție și un fenomen pe care l-am observat și care are un impact semnificativ în toată povestea asta cu mâncarea în școli pentru copii.

Am spus într-un comentariu la postarea precedentă despre cum mai mult de jumătate din programul „Cornul și laptele” era distrus sau aruncat direct la gunoi în școlile dintr-o zonă în care laptele se bea în mod tradițional „direct de la țâța vacii”. Bani aruncați la gunoi. Aproape la propriu. Din fericire, programul este opțional, școlile care nu au nevoie de el nu sunt obligate să-l implementeze.

Dar să ne uităm și la altele. Mere în școli. Nu știu sigur dacă asta e denumirea oficială a programului, dar despre asta e vorba. Câte un măr pe zi, până la clasa a 8-a. O inițiativă împotriva căreia, dacă ai doi neuroni legați între ei, nu ai ce să comentezi. Hrană sănătoasă, fonduri europene. Habar n-am ce se întâmplă cu merele prin școlile din orașele mai mărișoare. Ce am văzut eu, prin școli din orașe mici (unele cu greu pot fi numite orașe) și sate, este că merele sunt niște proiectile excelente. Între 30% și 60% sunt folosite astfel. Ca o observație, prin cele mai nenorocite coclauri ale mândrei țări, copiii chiar mănâncă merele alea, procentul de 30% proiectile acolo l-am văzut, restul le mâncau.

Alt caz. Școală rurală. Sat populat de minoritate etnică. Între 80% și 90% beneficiari de ajutor social. Acum câțiva ani. Program de „Masă în școală”. Combinație de factori care nu permiteau mâncare gătită (lipsă spații adecvate, furnizorii locali nu au fost interesați, cei interesați erau prea departe). S-a ales varianta unor sandvișuri cât de cât mai sănătoase: carne de pasăre, în diferite forme (grătar, șuncă, șnițel etc.), brânzeturi (cașcaval, telemea, cremă de brânză etc.) și legume proaspete (roșii, ardei, castraveți, morcovi). Cu mici excepții în perioada de iarnă când, probabil pentru controlul costurilor, legumele proaspete mai erau înlocuite de murături (gogoșari, castraveți). Fără sosuri gen maioneză sau ketchup.

Din 10 sandvișuri, 7-8 erau mâncate la școală. „Bogații” satului, cei care nu erau pe ajutor social sau care aveau membri ai familiei plecați în străinătate la muncă, nu mâncau pentru că era sub demnitatea lor să primească „pomană”. Își donau porția celor mai săraci dintre ei, copii proveniți din familii compuse din un singur adult și 3-4-5 minori. Sandvișurile alea hrăneau uneori o familie întreagă… În fine, nu asta era ideea, dar am vrut să menționez și aspectul ăsta, că uneori găsești omenie acolo unde nu aștepți asta, acolo unde supraviețuirea este mai apropiată de regulile naturii decât de regulile societății.

Să revenim. Știți ce vedeam pe lângă școală, pe jos, după ce copiii își mâncau sandvișurile? Da, și ambalajele, evident că și asta. Legumele! Asta vedeam, alese cu grijă, scoase din sandviș și aruncate pe jos.

Și ajungem la povestea din articolul precedent. Masă caldă, mâncare gătită. Altă școală, dar tot rural, mai puțini pe ajutor social, dar suficienți sub pragul de viață demnă. Mâncarea e ok. Da, nu e uneori nici măcar la nivel de mâncare de praznic ci, mai degrabă, fast-food din autogară. E prea scumpă pentru ce oferă, dar copiii nu știu cât costă. Pentru mulți dintre ei e mai bună decât ce mănâncă acasă. Ăia sunt cei care cred că o și mănâncă. În general, în medie, cam jumătate din mâncarea aia ajunge în burta copiilor. Nu, nu le-o fură nimeni. Pur și simplu nu o mănâncă.

Și o să vă spun și de ce nu este consumată mâncarea dedicată copiilor în școli. Pentru că m-a intrigat în primă instanță. Cum să nu vrei să mănânci o mâncare caldă, decentă, suficient de gustoasă? Să ne înțelegem, nu sunt lături, cum spunea cineva la postarea precedentă. Da, la pastele alea, prezentarea lăsa rău de dorit. Dublarea cantității de sos și amestecarea lui cu pastele ar fi reprezentat un salt logaritmic în aspect și gust. Eu le-am gustat în prezentarea aia: nu m-au dat pe spate dar, pentru că îmi era moderat foame, am simțit nevoia după prima gură să mănânc în continuare. Și am mâncat până am terminat porția.

Simt nevoia să repet, că s-ar putea să apară vajnicii războinici care să-mi dea bocanci virtuali în gură că „mănânc mâncarea copiilor”: cam jumătate din porții sunt mâncate de copii. O parte mică din ce rămâne ajunge în burțile profesorilor (în general cei care vin din alte localități) sau a personalului administrativ. Restul ajunge la câinii și pisicile comunitare sau direct la gunoi.

Bun, hai că m-am învârtit destul în jurul cozii. Copiii nu mănâncă ce li se oferă la școală pentru că preferă junk-food. Cred că jumătate din gunoiul strâns de la școală este reprezentat de ambalajele de la pungi de chipsuri și toate variantele posibile de snacks, croasante (nu, alea nu sunt croissants), biscuiți cu cremă, ciocolate, doze și bidonașe de suc și energizant și toate mizeriile făcute din 99% zahăr, pe care nici nu știu la ce să le încadrez (brățări din bombonele, tuburi cu zahăr colorat, you name it). Da, chiar și copiii despre care știi că provin din familii care nu o duc strălucit cu banii, chiar și ei găsesc suficiente resurse să-și cumpere.

Ce încerc să spun este că problema este mai adâncă și mai complexă. Mâncarea oferită copiilor în școli este doar un plasture pus pe o rană prea adâncă. O metodă de a se spăla pe mâini niște factori de decizie, de a bifa niște puncte într-un program, de a sifona niște bani către viermușii care mișună pe la baza bugetului (problema e că sunt mulți, chiar dacă individual sumele sunt mici). Am dat mâncare la copii, hai să ne batem pe umeri și să ne felicităm reciproc. După care nu se mai uită nimeni în urmă să vadă ce se întâmplă efectiv la firul ierbii, cât succes are programul, ce impact real are și câte din obiectivele urmărite inițial au fost atinse.