Știu că, probabil, o să râdeți de mine, dar simțeam nevoia să îmi iau asta de pe piept, deși nevastă-mea zice că e muzică de suicid. Comercial vorbind, melodia care m-a fascinat cel mai mult este Chevaliers de Sangreal, al lui Hans Zimmer. Acel ostinato cu crescendo pe care îl folosește ca să facă buildup mă termină, efectiv, pot să o ascult ca pe o melopee, încontinuu. Și dacă nu aș fi un bărbat puternic și neînfricat, aș putea și să plâng puțin.
Pentru cei ce nu sunt fanii muzicii de gen, v-am pus și varianta EDM pe care o am în mașină și care îi place fiică-mii.
Evident că, similare fiind și folosind același procedeu de ostinato cu crescendo pentru build up, îmi place și Time, din Inception.
De cealaltă parte a muzicii, trecând puțin la clasici, nu cred că există piesă mai frumoasă decât Concierto de Aranjuez, de Joaquín Rodrigo. Cum a făcut omul ăla să plângă o chitară, nu a mai reușit nimeni.
Hai, poate Adagio-ul lui Albinoni să fie tot cam pe acolo.
Și Moonlight Sonata și gata
Bine, acum nu considerați astea ca niște mari judecăți de valoare, nu înseamnă că stau și ascult Moonlight Sonata și Concierto de Aranjuez în timp ce scriu despre Grindeanu, pentru că eu ascult și 4 nopți și 4 zile sau Eu când mor, am valoare la sicriu fac buzunare.
De aia vă îndemn și pe voi să nu faceți ca la filme, toată lumea e pasionată de Shawshank Redemption, deși vreo doi doar știu cine a scris cartea și de Numele Trandafirului. Ziceți muzica aia care chiar v-a atins pe interior așa cum numai părintele Pomohaci ar putea să vă atingă. Eventual scrieți anonim, dacă vă e rușine.
Metallica “Unforgiven” şi “Fade to Black”. Blind Guardian “A Past and Future Secret”. Mai târziu Haggard “Herr Manelig”. N-am idee când exact, unele versiuni ale “Saltarello” (dacă vine cineva să-mi zică de faptul că am ascultat-o la lansare, îl informez că nu am blog).
King Crimson – Epitaph
Pink Floyd – Comfortably Numb
P.S. Referitor la Concierto de Aranjuez varianta mea preferată este cu Paco.