Toată viața am detestat sărbătorile, în ce mai masiv mod posibil. Nu, nu din știu eu ce motiv libertarian, nu mă simțeam constrâns de nimic, nu. Le detestam pentru că la absolut fiecare fucking mizerie de asta de sărbătoare, părintele meu de gen feminin, cu minim două săptămâni înainte, dădea casa peste cap pentru vestita curățenie de paște/crăciun/sfânta vasilica, nu conta.

Și stăteam 2 săptămâniîntr-o casă de nefamiliști, mergând pe linoleumuri, cu toate date la o parte vraiște, jde bibelouri alandala peste tot, covoare sprijinite pe unde vedeai cu ochii. Serios, adică chestia de aia unde puteai să râcâi cu bețișorul sub geamuri.

Pe lângă plăcerea de a trăi ca în gară, responsabilitatea mea era și să bat covoarele. Am fost întotdeauna un băiat mic și slăbuț, uscat de mi se vedeau coastele față spate. Trebuia să cobor 9 etaje cu un covor, pe scări, să îl bat cu o coadă de mătură, în general nu se găseau bătătoare, de la final aveam răni de la iuta covorului care se freca de încheieturile falangelor, după care strâns, urcat înapoi 9 etaje. Eventual de câteva ori sau mai și repetai, că poate se prăfuia cât stătea până în ziua de precrăciun, când se punea totul la loc. Luar-ar foc de bibelouri, mi-am jurat că în viața mea nu o să dețin mizerii de alea.

Iar atmosfera asta de sărbătoare era întregită și de o stare de teroare, tot timpul cineva trebuia să facă scandal de ceva, ceva nu era bine, cineva nu se mișca suficient de bine, de rapid, de…plm, ceva. Încă am, din când în când, stări de acestea de anxietate, în care aștept să se întâmple ceva rău, dintr-un motiv nedefinit.

Am început să mă simt happy când sunt motive de sărbătoare în jur după ce au apărut propriii mei copii. Mi-am adus aminte că mie, de fapt, îmi place să împodobesc bradul vieții, că îmi plac luminițele, că atunci când eram mic mic obișnuiam să dorm lângă brad, ca să pot băga cât mai multă fericire într-un timp atât de scurt.

Așa că le-am tot făcut brad, am tot făcut pe Moș Crăciun, al naibii ipochimen care profită de munca mea, eu cumpăr jucării și cadouri și copiii erau cu ochii umezi Vai, ce drăguț, Moș Crăciuuuuun.

Anul acesta a fost cel mai christmasy dintre toate de până acum. Fiica mea cea mare a devenit responsabilă de făcut bradul și îl face mai frumos decât mine. Cea mică a început și ea să înțeleagă ideea de Moș Crăciun, brad, cadouri, totul în jur este împodobit de Luna, casa e plină de chestii peste tot, suntem așa cum am visat dintotdeauna că ar trebui să fie o casă cu copii, suntem fericiți, ne bucurăm unul de altul, nu știm ce este violența și ne iubim.

E ok, sunt ok, am reușit să recuperez lucruri pe care nu credeam să le recuperez vreodată.