In general soferul rroman incepe cu o dacie. De preferinţă 1300, cât mai veche şi cât mai proastă. Dar poziţia sa la volan e mândră. E prima lui maşină. E ţanţoş, nimeni nu mai e ca el. Are spatele drept, privirea drept în faţă, ambele mâini pe volan, strângându-l de parcă i-ar şopti „eşti a mea pentru totdeauna”.

Urmează maşina de firmă. S-a angajat la un giob bun, bine plătit şi are maşină de serviciu. Stă în continuare drept la volan, plin de mândrie. Pentru că are maşină străină şi vrea să fie văzut de vecini cu ea, să fie invidiat şi adulat.

În sfârşit, îşi vede visul cu ochii. Cumpara o maşină străină numai a lui. E frumoasă, are dotări de care nici nu visa că există la un autoturism, vopseaua luceşte pe ea, nu îi mai plouă în maşină iar când dă drumul la căldură, nu îşi mai face freza în vijelia ce se declanşează în interior. Deja ASTA E MAŞINĂ.

Ce e ciudat e că odată cu ea vine şi o transformare ciudată. În loc să fie mândru la volan, deja el e cocoşat de probleme. Ochelarii de soare îi acoperă faţa, indiferent de anotimp, ţigara pufăie neglijent în mâna dreaptă iar el cască des.
Nu se poate să nu îl fi văzut. Îl vedeţi zilnic la semafoare, la volanul unui BMW320 sau Golf5. Cocoşat, adâncit în scaun, cu mâna stângă aruncată parcă în scârbă pe volan, neapărat în partea superioară a volanului, priveşte pe geam, uşor scârbit, uşor sictirit, privirea sa trecând prin tine, emanând forţă şi succes. Da, e maşina lui. Da, e scârbit de ea, deşi mai are de plătit 4567 de rate de leasing la ea, sau e luată cu 2000€ din Germania. Da, canapelele alea au norocul de a-i atinge curul. Ce viaţă chinuită..

Asta înseamnă evoluţie. O maimuţică ghemuită în spatele unui volan, rumegând o ţigară.