Scris de Ștefan
Au trecut doi ani și jumătate de când am scris prima serie de articole pentru Arhiblog. Era anul școlar 2023-2024. Ultimul an în care am fost în învățământ. Îmi e mai ușor acum să mă uit către sistem și să analizez ce se întâmplă, pentru că nu mai sunt implicat, nu mă mai afectează în mod direct. Pentru context, încă am legături, am prieteni, amici, cunoștințe și chiar membri de familie care sunt încă angajați în învățământ, deci informații primesc și la prima mână, nu doar din media sau din auzite.
Ce am observat eu de-a lungul anilor este, în primul rând, ce a observat toată lumea: pentru că o reformă adevărată a sistemului de învățământ ar fi fost extrem de dureroasă și disruptivă pentru o parte importantă din societate, s-a ales varianta în care reformarea sistemului să se facă în pași mici, mulți și întinși pe perioade foarte lungi de timp. Evident, fără să existe un master-plan care să fie urmărit pe 10-15-20 de ani. Nicio surpriză pentru nimeni, treaba asta nu avea cum să funcționeze – fiecare factor de decizie vrea să-și impună propria viziune și uneori o face, chiar dacă asta înseamnă să anuleze ce a făcut cel care a ocupat postul înaintea lui. Ca o paranteză, cea mai mare parte dintre miniștrii învățământului din 1990 încoace nu și-au impus nicio viziune pentru că nu aveau vreuna pe care s-o impună.
Și astfel, am ajuns în momentul prezent, cu trei legi ale învățământului date în decurs de 18 ani (prima în 1995, a doua în 2011, ultima în 2023), legi care nu numai că nu au fost aplicate corect și pe de-a-ntregul, dar au început să fie prorogate, amendate și modificate imediat ce au fost adoptate. Viziune unitară? Direcție clară? Implementare corectă? Orice? Ceva? Nu am răspunsuri, sunt întrebări retoric-amare…
–
Una dintre ideile foarte nocive care este vehiculată de zeci de ani în legătură cu oamenii care lucrează în sistem este că aceștia trebuie să aibă „vocație”. Și asta este o idee minunată în a doua jumătate a secolului XIX, când se pun bazele învățământului național în țară. Da, atunci era bine ca oamenii să aibă vocație, să aibă chemare către lucrul pedagogic cu copiii, pentru că vorbim de bâjbâielile inerente începuturilor, când nu ai cadrul de referință foarte bine pus la punct și contează foarte mult ca omul de la catedră să aibă cumva nativ abilitățile necesare.
150 de ani mai târziu, când discutăm de învățământ de masă, vocația este o trăsătură care își pierde din importanță. Da, e bine să o ai, dar nu e cel mai important lucru. Pe primele locuri sunt un cadru foarte clar în care-ți desfășori activitatea, o programă bine pusă la punct, cu recomandări metodologice făcute „foolproof”, proceduri care se aplică uniform la nivel național și, în general, un fel de a face lucrurile care să fie ușor translatabil și transferabil. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că, indiferent de specificitatea fiecărui profesor (inteligență, personalitate, abilități etc.), meseria (nu vocația!) este aceeași, indiferent de școala în care lucrează acel profesor. Asta înseamnă că profesorul are la îndemână niște instrumente clare și eficiente (începând cu documentele de curriculum național, programe, metode, proceduri, trecând prin regulamente, norme de aplicare a legilor, statut și terminând cu planificări, proiectări, planuri de predare și evaluare standardizată) și, mai ales, simple și ușor de folosit, cu care să-și facă treaba.
Nu, un profesor nu trebuie să fie un vârf de cunoaștere în domeniu. Nici nu are cum. Învățământul contemporan presupune un amalgam de științe care conlucrează pentru obținerea unui rezultat (și o să revin asupra acestui „rezultat” al învățământului, pentru că este cel mai important aspect în discuția asta). Un profesor nu are cum să fie specialistul suprem în domeniul sau materia pe care o predă, apoi și în pedagogie, metodică și metodologie, psihologie generală, psihologie specială, sociologie, comunicare, management, etică și morală, medicină etc. Un profesor eficient (și folosesc intenționat termenul ăsta, nu „bun”) trebuie să aibă cunoștințe suficient de solide în domeniul pe care îl predă și cunoștințe de bază în celelalte domenii conexe. Ce trebuie să aibă, în schimb, sunt instrumentele simple cu care să-și facă treaba și instrucțiuni clare despre cum să facă asta.
În felul ăsta, profesorul devine, la rândul lui, un instrument prin care cunoașterea este transmisă mai departe și în momentul în care lucrul ăsta se întâmplă la nivel național, în momentul în care se stabilește organic un standard de cunoaștere care este transmis către majoritatea elevilor, nu doar către cele câteva procente care fac performanță, de-abia în acel moment putem să închidem cercul și să reluăm ideea „vocației”, să selectăm profesorii bine pregătiți și cu vocație care să fie folosiți pentru educarea și instruirea vârfurilor din școlile de elită. Da, este o idee minunată să ai elite foarte bine pregătite, dar nu în detrimentul maselor needucate, căci, la urma urmei, aici suntem acum și vedem cât de bine e…
Căci discutând despre „rezultatul” învățământului de masă, percepția oamenilor este greșită. Din experiența mea, majoritatea consideră că rezultatele învățământului se măsoară la extreme. Vârfuri și rebuturi. Olimpici și analfabeți. Ori, realitatea este că astea sunt doar excepțiile atunci când stabilești la nivel de politică națională scopurile sistemului de învățământ. Că de-aia este învățământ de masă, ca să educi masele. Și, poate că nu ne place termenul ăsta, dar masele sunt mediocre. Așa și trebuie să fie. Chiar dacă am fi toți genii, atunci genialitatea ar fi mediocritate. Un învățământ de masă eficient trebuie să producă mediocritate constantă, măsurabilă. Și vârfuri, dacă se poate. Dar repet, nu în detrimentul majorității mediocre și, mai ales, nu în detrimentul eșalonului inferior de abandonați și analfabeți (fie ei și funcțional). Vârfurile trebuie să vină ca o completare a unui sistem funcțional, nu ca un rezultat obținut în ciuda piedicilor.
De-asta funcționa foarte bine sistemul de învățământ înainte de 1989. Pentru că era un organism centralizat, cu o direcție clară și cu scopuri adaptate politicilor vremurilor. Nostalgicii care spun că „se făcea carte înainte” au o fărâmă de dreptate. Nu, eu nu sunt nostalgic și înțeleg perfect că sistemul ăla nu are nici cea mai mică șansă în realitățile actuale. Iar „cartea” care se făcea pe vremea aia era utilă doar ca să formeze „omul nou” ce urma să construiască societatea comunistă multilateral dezvoltată. Eu vorbesc doar despre faptul că era un sistem adaptat la cerințele vremii și că de-aia avea rezultate bune. Nu pentru că toți profesorii din sistem aveau vocație, ci pentru că fiecare profesor știa ce are de făcut, cum trebuie să facă și i se ofereau și instrumentele cu care să-și facă treaba.
Ca o mică divagație, observ în ultima perioadă discuția despre cum ultra-specializarea nu mai are viitor. Pe o piață a muncii în care joburi apar și dispar ca meteoriții în august, soluția nu mai este să fii specializat pe ceva anume ci să ai abilitățile și competențele necesare pentru a fi foarte adaptabil. Un fel de „multilateral dezvoltat”. Ironic, nu?…
Ca să rezumăm, vocația este marota pe care oamenii o aruncă în discuție oricând se discută despre calitatea învățământului în România și care se traduce prin: „Ia fiți voi profesorii niște genii în domeniu și faceți treabă foarte bună indiferent de cadrul în care munciți”. Întrebarea este – de unde atâtea genii? Nu ar fi mai simplu să ai, în loc de oameni cu vocație, niște oameni rezonabil de bine pregătiți pentru o meserie și care să aibă, pe lângă instrumentele potrivite, și niște instrucțiuni clare cu ce au de făcut? Nu ar fi astfel mai ușor de definit ce înseamnă profesor bun și ce nu? Nu s-ar rezolva astfel o grămadă de probleme?
Mai clar, discutăm despre responsabilitate individuală versus responsabilitate organizațională. Și nu poți avea un sistem de învățământ funcțional și eficient atunci când lași responsabilitatea funcționării lui în mâinile individuale ale fiecărui educator, învățător sau profesor. Pentru că rezultatul va fi ce avem acum. O varză. Cu foarte puțină carne.
Aici gresesti inainte de 1989 nu se facea nici un fel de scoala, aproape 99% care au facut scoala inainte de 1989 sunt idioti si analfabeti de asta si suntem pe ultimul loc in Europa la aproape toate domeniile care conteaza, abia dupa revolutie a inceput cat de cat sa se faca scoala pe bune.
te-ai gandit vreodata ca multi din cei care au facut scoala inainte de 1989, eu as mai adauga macar 10 ani dupa, au plecat pentru ca au inteles ce urmeaza? au avut o banuiala? Scoala te invata sa inveti. viata, profesia, aptitudinile si dorintele fiecaruia te imping sa te dezvolti prin invatare, greseala, adaptare si repetare. ce simplu e sa arati spre altii, sa tot repeti ca altii sunt vinovati, eu am facut totul bine, ce am ras. am avut profesori cu scoala facuta in perioada aia de analfabeti cum zici tu si a fost o onoare sa ii intalnesc. am avut atat de multe de invatat si sunt multumit de asta. Au fost si multi care trebuiau ignorati dar asta e decizia fiecaruia, ca peste tot. Asa mai, da de pamant cu aia care nu mai sunt ca a-ti imbratisat incultura si lipsa de respect, de parca nu ar fi responsabilitatea fiecaruia dintre noi. Altii sunt de vina, extraterestii, vaccinurile, apa… Somn dulce
Vai, cum gresesti! Sunt o gramada azi care ajung la facultati si nu stiu sa scrie corect si nici sa faca socoteli simple. Profesorii din facultatile serioase se plang, iar tu spui ca sunt acum mai idioti si analfabeti?! Hahaha!
Nivelul este mult mai jos in ziua de azi fata de cum era inainte de ’89.
Poti vedea si in Parlament ca a scazut calitatea alesilor; poti compara pe un Ciuca sau Ciolacu cu Petre Roman, Radu Vasile, N Vacaroiu sau Nastase?! Sunt la ani lumina, din pacate.
Am incredere ca va si mai rau, din pacate.
Nu vă certați pe un nonsens, vă rog. Eu n-am spus că sistemul de învățământ de dinainte de ’89 a scos oameni buni sau adecvați pentru vremurile pe care le trăim acum.
In timpul citirii articolului mi-am dat seama că as fi putut să ma apuc de o facultate. Si, pana la sfârșitul articolului terminam si facultatea.
Deși comentariul tău este o critică la adresa lungimii articolului meu, să știi că una din mânuțele alea verzi este de la mine. 🙂
Cum recunoști un profesor incompetent? După ce îi reproșezi că ei scot 50% analfabeți funcțional (rebuturi) după 12 ani de școală, el dă vina pe părinți și cei 7 ani de acasă. Asta e singura lui scuză, că în clasa 1-a nu o luat în gestiune un copil gata educat, învățat și alfabetizat!
Eternul volei cu pisica moartă peste gard. Dacă mă gândesc bine nici eu nu prea aș avea chef să bat 25 de km până la școală, până în alt sat, sau alte vrăjeli d-astea. Parcă-mi scade performanța de olimpic și viitor președinte.
Many such cases.
Vai, Velu, dacă ar fi lucrurile atât de simple, ce repede s-ar rezolva!
Dar, cine știe, poate ai tu niște soluții… Ia spune-ne, pentru început, poți separa sistemul de învățământ național de societate în ansamblul ei, astfel încât responsabilitatea privind rezultatele să cadă strict în cârca profesorilor? Aștept.
@Stefan: Io nu am simplificat nimic. Dar hei, eu sunt un betiv ordinar, manelist si vin tarziu acasa. Nu am timp sa stau cu copilu’, nu am ce sa-l invat util. Il trimit la scoala, de la 3-4 ani, ca sa fie invatat, educat, format de un profesor care are facultatea de pedagogie (sau macar un amarat de modul de pedagogie), astfel ca il consider pe el, pe profesor, mult mai competent decat mine. Deci ala, doxa de carte, de ce da vina pe mine, ca dupa 12 ani din scoala iese o loaza? De ce TOT TIMPUL profesorii dau vina esclusiv pe parinti? Ce il opreste pe profesor sa il faca pe copilul ala om, cu valori mai mari ca ale parintilor? (nu e intrebare retorica)
@Stefan. Cred nu intelegi sa esti tampit. Nu este etic sa dai vina pe societate pentru ca sunt prosti in societate. Vina este a sistemului de educatie. Ca toti suntem prosti la inceput, nu? Nu stim nimic. Rolul sistemului de educatie este sa educe, formeze, invete copiii norme sanatoase de conveituire sociala, de invatare, de dezvoltare, de intelegere a lumii si cum functioneaza ea, etc, astfel incat acel copil sa aiba valori peste cele ale betivanului de tata-so (adica eu). Copiii, cum ziceam, intra neinstruiti in sistemul de educatie. Peste 12 ani (de fapt vreo 15-16 ani daca socotim si gradinita) acei copii ies mai prosti decat au intrat! Cum poti atunci sa te plangi ca avem o cultura si societate de cacat, daca din scoala, adica chiar institutia care ar trebui sa previna asta, ies atat de limitati? Nu e o dilema de tip ou’ sau gaina. Adica cine e mai prost, societatea ca nu e educata, sau pedagogia ca nu e in stare sa educe societatea. Este clar ca_chiar sistemul care ar trebui sa previna asta, contribuie din plin la amplificarea problemei! Ca urmare corect ar fi ca profesorii sa nu mai sara la gatul parintilor. Ca parintii nu au “modul pedagogic”!
Velu, calmează-te, să nu-ți crape vreo venă. Mai citește o dată articolul. Știu, e prea lung pentru vremurile pe care le trăim, dar fă un efort, te rog. După ce-l recitești, explică-mi unde pare că apăr profesorii care fac o treabă minunată și unde dau vina pe tine, “betiv ordinar, manelist si vin tarziu acasa”.
Pe de altă parte, nu știu cum să-ți explic mai clar, dar exact asta spun și eu: societatea românească, în majoritate, în ansamblul ei, nu e în stare să educe copiii. De-asta avem nevoie de un sistem de învățământ funcțional care să preia această sarcină. Cel puțin asta pare că vrei și tu. Eu nu sunt în totalitate de acord cu asta, mi se pare că statul nu ar trebui să aibă un cuvânt prea greu în “cei 7 ani de acasă”, dar, hei!, dacă de asta e nevoie ca să avem măcar o șansă ca țară și să nu devenim o mlaștină pe care s-o ocolească toată lumea – ok, hai să facem așa.
Dar cum? Cum faci asta, mai exact? Scoți copiii de la 2 ani din casele lor și-i bagi în internate, ca să nu mai aibă familia, rudele, comunitatea, societatea, media etc. influență asupra lor? Să aibă în jurul lor doar profesorii ăia care au făcut “facultatea de pedagogie”? Aceiași profesori care, în opinia ta, sunt niște incapabili care dau vina “exclusiv pe părinți”? Și-i ții așa până la 19 ani și apoi le dai drumul în lume? Cum zici tu, Velu, să facem?
@Stefan: nu pari analfabet funcțional. Eu nu am spus niciodată că tu ai spus. Subliniez doar că pe orice forumuri de pedagogie toți, DAR TOȚI profesorii cu asta încep “păi dacă părinții acasă…. .., apăi noi profesorii nu avem ce face”. Deci își scuză incompetența dând vina pe părinți! NU am spus că asta faci (și) tu. Zic doar că ăsta e poezia pe care o recită profesorii ca scuză pentru dezastrul din învățământ! Care se traduce în “peste 50% analfabeți funcțional”. Dacă mâine am dubla salariul profesorilor, s-ar înjumătăți procentul de analfabeți?
@Stefan: Uită-te pe orice forum, edupedu, care vrei tu. Acolo o să vezi că 80-90% din comentariile profesorilor sunt acuze la adresa părinților. M-am săturat de incompetența și de durerea lor în cur. Indiferent de programă, rolul tău de profesor este să faci din copilul ăla un om funcțional.
Metodele le-ai învățat la școală.
Velu, am senzația că ideea articolului a trecut pe lângă tine. Tu vrei să te cerți pe un subiect anume, subiect care este doar tangențial la ce am scris eu.
Văd că înțelegi că sistemul de învățământ actual este un rahat, dar tu insiști că trebuie să-l folosim ca pe un bici, că sigur pocnește.
P.S. Nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat: “poți separa sistemul de învățământ național de societate în ansamblul ei?” și, dacă da, “cum faci asta?”
Dacă-mi răspunzi la întrebările astea, continuăm discuția.
Nu ai înțeles nimic din ce am spus. Să-ți explic pe înțelesul tău. Sistemul de educație e are o problemă.
Eu spun că problema principală este slaba spre deloc calificare a profesorilor. Nu te contrazic cu ce spui tu mai sus (și pentru care ai sărit de cur în sus) , de fapt te completez. Și problema e foarte gravă pentru că profesorii nu acceptă Aceasta realitate! Se unde și blamarea părinților, copiilor, programei, a orice altceva în afară de ei! Cineva trebe să între mai hotărât în cancelarie și să le spună că ei greșesc undeva, din moment ce iese din mâna lor sunt peste 50% rebuturi. Să nu mai dea vina pe alții, să fie mai introspective. Problema e la ei, nu la alții!
@Stefan: ca să înțelegi mai bine (fă un efort). Tu ai o fabrică, cu muncitori, care scot 50% piese defecte. Jumate din producție se duce le gunoi. Tu, cu intenții nobile, vrei să reformezi sistemul, să schimbi proceduri, tehnici, practici. Ei bine, eu spun că înainte să faci asta, trebe să ai o discuție cu muncitorii, nu cu utilajele sau procedurile. Pentru că_cu aceleași scule, utilaje și materii prime, ei fac totuși jumate piese bune. Și jumate rele. Dar ei dau vina pe orice altceva, numai pe stilul lor de lucru nu. Înțelegi acuma sau mai explic? Ai citit comentariile de pe forumurile profesorilor? Ca văd ca și tu ești în negare!
@Stefan: Cum adica sa separi inavatamantul de societate? Adica sa faci scoli pe Luna si dupa ce absolva copiii, sa-i aduci inapoi pe Pamant? Sau ce prostii vorbesti? Tu intelgi ca in dilema ta de tip ou’ sau gaina, aici e foarte simplu: sistemul de educatie este atat de prost incat produce prosti! Si nu invers! Nu e nici un cerc vicios daca te duce capu’.
Clasa a XII-a, limba și literatura română, aproape de bac, cu profesor M.I.A. (internată la nebuni, no shit). Suplinitoarea, domnișoara G. intră în clasă: „pixurile jos, ochii la tablă, vedeți că mizeria asta poate să pice la bac”.
Apoi se apuca să facă schema compunerii, cu liniuțe. Două chestii despre autor, două pentru umplutură în caz că scriem mic, plus două citate pe care să le băgăm la cap (că așa trebuia pentru compunerea aia de lemn). Așa pentru fiecare operă din alea obligatorii pentru bac.
Femeia și-a dat seama că nu citește nimeni Ion, Iona, Enigma Otiliei, Maitreyi, Cel mai iubit dintre pământeni și nicicum Riga Crypto, Corola de minuni etc.
Markerul jos și hai acas’. The real G.
Super! Felicitări domnișoarei G., un om cu vocație, care a înțeles în ce sistem lucrează și a decis că trebuie să facă ceva în ciuda acestui sistem ca să-și ajute elevii. (Nu sunt ironic)
Rămâne întrebarea: găsim 200.000 de oameni cu “vocație” și lăsăm totul în grija lor?
Nu cred că celelalte 199.999 de clone ale ei s-ar duce să facă naveta prin noroi în regim propriu. Efectiv te-ar înjura. :))
Cred că ți-am citit toate articolele. Eu am renunțat la cruciadele astea pentru că am văzut că în viața reală fiecare lucrează în regim propriu – unde se poate, se poate.
Șerban, îți mulțumesc că ai citit articolele. Nu e o cruciadă, e doar o formă de defulare prin bunăvoința seniorului locului.
Tot clasa a XII-a, coleg de generație cu copilul lui Veștea, deci absolvent de Moisil, premiant în fiecare an, aproape șef de promoție: ca să dezinstaleze un program din Windows a șters iconița de pe desktop și gata, job done. Creier!
P.S. Ștefane, ai auzit de zvonul că din toamnă se reduc salariile din educație cu 25%? Asta după ce e deja în plan scoaterea sporului de dirigenție, de 10%?
N-am auzit. După cum am spus la începutul articolului, eu am ieșit din sistem, astfel că multe informații de tipul ăsta trec pe lângă mine; poate le aud, dar nu le rețin.
Problema mare la banii din învățământ nu este că sunt salariile mici, ci că salariul devine principala formă de motivare a profesorilor. Singurul buton pe care se apasă când încep profesorii (de fapt, sindicatele) să se agite și să ceară lucruri pentru sistem. Eu am încă proaspătă în memorie greva din 2023, când s-a cerut o listă întreagă de revendicări, iar greva s-a oprit când s-a promis mărirea salariilor…
De prea mulți ani parcă încercăm să compensăm lipsa unui sistem decent de educație prin supraresponsabilizarea profesorilor, a părinților, ba chiar și a elevilor. Vocația e importantă, ajută, dar cred şi eu cǎ nu poate ține loc de o politică educațională coerentă, funcționalǎ, eficientă. Mă întreb cum mai poți reconstrui acum un sistem care să funcționeze prin reguli și instituții, după ce generații întregi au tot fost presate să “rezolve” defectele sistemului prin creșterea efortului individual.
Bingo! Felicitări, Anduța, ai sintetizat perfect într-un singur comentariu ce am înșirat eu în cârnatul ăsta de articol.
Am mai spus la un moment dat, nu cred că mai există soluții la momentul ăsta, trebuie totul regândit de la bază. Și trebuie plecat de la răspunsul la întrebarea “ce vrem de la sistemul de învățământ?”
Dar, cum bine a punctat Arhi atunci când am spus asta, cine să facă reconstrucția asta? Pârghiile sunt în mâna clasei politice – îi vezi făcând așa ceva?
Ștefan, adică ne trebuie un proiect bun, bani și implementare.
Nu văd clasa politică, în ansamblul ei, prea fiartă nici pe elaborarea unui astfel de proiect pe termen lung, nici pe asumarea costurilor lui. Și, sincer, chiar dacă printr-o aliniere a planetelor am avea și proiectul, și finanțarea, și oamenii potriviți pentru implementare, cred că ar trebui gândit și un plan pentru atenuarea disconfortului social.
Știi clădirile alea de patrimoniu care stau să pice dar care nici nu pot fi demolate și pe care e foarte complicat să le readuci într-o stare funcțională? Aș face o analogie cu starea educației, unde ar trebui să lucrezi la consolidare și reconstrucție CU oamenii înăuntru. Că doar nu poți muta elevii, profesorii și părinții în altă parte până termini șantierul.
Așa că, pe lângă provocarea de a regândi sistemul și de a pune în mișcare pârghiile schimbării, aș mai adăuga și provocarea de a face lucrările în așa fel încât viața de zi cu zi a celor prinși în sistem să nu devină un calvar.
Pentru cei care au adormit la jumatatea articolului:
“Un profesor bun nu este musai sa fie un guru pe disciplina pe care o preda, dar e critic sa stie sa predea chestii, in general.
Adica daca ai luat zece la psiho-pedagogie si esti un fel de domnul Trandafir, esti bun de trimis la clasa, indiferent de care ti-e specializarea, esti bun la toate.”
Cu placere.
Cred ca e alta concluzia articolului.
“când discutăm de învățământ de masă, vocația este o trăsătură care își pierde din importanță. Da, e bine să o ai, dar nu e cel mai important lucru. Pe primele locuri sunt un cadru foarte clar în care-ți desfășori activitatea, o programă bine pusă la punct, cu recomandări metodologice făcute „foolproof”, proceduri care se aplică uniform la nivel național și, în general, un fel de a face lucrurile care să fie ușor translatabil și transferabil.”
Adica fix inversul ce ai notat – daca ai sau nu informatii de nota 10 sau “e domnul Trandafir” – ar trebui sa aiba o importanta mai mica.