Ieșirea din Matrix

Scris de Ștefan

Au trecut doi ani și jumătate de când am scris prima serie de articole pentru Arhiblog. Era anul școlar 2023-2024. Ultimul an în care am fost în învățământ. Îmi e mai ușor acum să mă uit către sistem și să analizez ce se întâmplă, pentru că nu mai sunt implicat, nu mă mai afectează în mod direct. Pentru context, încă am legături, am prieteni, amici, cunoștințe și chiar membri de familie care sunt încă angajați în învățământ, deci informații primesc și la prima mână, nu doar din media sau din auzite.

Ce am observat eu de-a lungul anilor este, în primul rând, ce a observat toată lumea: pentru că o reformă adevărată a sistemului de învățământ ar fi fost extrem de dureroasă și disruptivă pentru o parte importantă din societate, s-a ales varianta în care reformarea sistemului să se facă în pași mici, mulți și întinși pe perioade foarte lungi de timp. Evident, fără să existe un master-plan care să fie urmărit pe 10-15-20 de ani. Nicio surpriză pentru nimeni, treaba asta nu avea cum să funcționeze – fiecare factor de decizie vrea să-și impună propria viziune și uneori o face, chiar dacă asta înseamnă să anuleze ce a făcut cel care a ocupat postul înaintea lui. Ca o paranteză, cea mai mare parte dintre miniștrii învățământului din 1990 încoace nu și-au impus nicio viziune pentru că nu aveau vreuna pe care s-o impună.

Și astfel, am ajuns în momentul prezent, cu trei legi ale învățământului date în decurs de 18 ani (prima în 1995, a doua în 2011, ultima în 2023), legi care nu numai că nu au fost aplicate corect și pe de-a-ntregul, dar au început să fie prorogate, amendate și modificate imediat ce au fost adoptate. Viziune unitară? Direcție clară? Implementare corectă? Orice? Ceva? Nu am răspunsuri, sunt întrebări retoric-amare…

–

Una dintre ideile foarte nocive care este vehiculată de zeci de ani în legătură cu oamenii care lucrează în sistem este că aceștia trebuie să aibă „vocație”. Și asta este o idee minunată în a doua jumătate a secolului XIX, când se pun bazele învățământului național în țară. Da, atunci era bine ca oamenii să aibă vocație, să aibă chemare către lucrul pedagogic cu copiii, pentru că vorbim de bâjbâielile inerente începuturilor, când nu ai cadrul de referință foarte bine pus la punct și contează foarte mult ca omul de la catedră să aibă cumva nativ abilitățile necesare.

150 de ani mai târziu, când discutăm de învățământ de masă, vocația este o trăsătură care își pierde din importanță. Da, e bine să o ai, dar nu e cel mai important lucru. Pe primele locuri sunt un cadru foarte clar în care-ți desfășori activitatea, o programă bine pusă la punct, cu recomandări metodologice făcute „foolproof”, proceduri care se aplică uniform la nivel național și, în general, un fel de a face lucrurile care să fie ușor translatabil și transferabil. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că, indiferent de specificitatea fiecărui profesor (inteligență, personalitate, abilități etc.), meseria (nu vocația!) este aceeași, indiferent de școala în care lucrează acel profesor. Asta înseamnă că profesorul are la îndemână niște instrumente clare și eficiente (începând cu documentele de curriculum național, programe, metode, proceduri, trecând prin regulamente, norme de aplicare a legilor, statut și terminând cu planificări, proiectări, planuri de predare și evaluare standardizată) și, mai ales, simple și ușor de folosit, cu care să-și facă treaba.

Nu, un profesor nu trebuie să fie un vârf de cunoaștere în domeniu. Nici nu are cum. Învățământul contemporan presupune un amalgam de științe care conlucrează pentru obținerea unui rezultat (și o să revin asupra acestui „rezultat” al învățământului, pentru că este cel mai important aspect în discuția asta). Un profesor nu are cum să fie specialistul suprem în domeniul sau materia pe care o predă, apoi și în pedagogie, metodică și metodologie, psihologie generală, psihologie specială, sociologie, comunicare, management, etică și morală, medicină etc. Un profesor eficient (și folosesc intenționat termenul ăsta, nu „bun”) trebuie să aibă cunoștințe suficient de solide în domeniul pe care îl predă și cunoștințe de bază în celelalte domenii conexe. Ce trebuie să aibă, în schimb, sunt instrumentele simple cu care să-și facă treaba și instrucțiuni clare despre cum să facă asta.

În felul ăsta, profesorul devine, la rândul lui, un instrument prin care cunoașterea este transmisă mai departe și în momentul în care lucrul ăsta se întâmplă la nivel național, în momentul în care se stabilește organic un standard de cunoaștere care este transmis către majoritatea elevilor, nu doar către cele câteva procente care fac performanță, de-abia în acel moment putem să închidem cercul și să reluăm ideea „vocației”, să selectăm profesorii bine pregătiți și cu vocație care să fie folosiți pentru educarea și instruirea vârfurilor din școlile de elită. Da, este o idee minunată să ai elite foarte bine pregătite, dar nu în detrimentul maselor needucate, căci, la urma urmei, aici suntem acum și vedem cât de bine e…

Căci discutând despre „rezultatul” învățământului de masă, percepția oamenilor este greșită. Din experiența mea, majoritatea consideră că rezultatele învățământului se măsoară la extreme. Vârfuri și rebuturi. Olimpici și analfabeți. Ori, realitatea este că astea sunt doar excepțiile atunci când stabilești la nivel de politică națională scopurile sistemului de învățământ. Că de-aia este învățământ de masă, ca să educi masele. Și, poate că nu ne place termenul ăsta, dar masele sunt mediocre. Așa și trebuie să fie. Chiar dacă am fi toți genii, atunci genialitatea ar fi mediocritate. Un învățământ de masă eficient trebuie să producă mediocritate constantă, măsurabilă. Și vârfuri, dacă se poate. Dar repet, nu în detrimentul majorității mediocre și, mai ales, nu în detrimentul eșalonului inferior de abandonați și analfabeți (fie ei și funcțional). Vârfurile trebuie să vină ca o completare a unui sistem funcțional, nu ca un rezultat obținut în ciuda piedicilor.

De-asta funcționa foarte bine sistemul de învățământ înainte de 1989. Pentru că era un organism centralizat, cu o direcție clară și cu scopuri adaptate politicilor vremurilor. Nostalgicii care spun că „se făcea carte înainte” au o fărâmă de dreptate. Nu, eu nu sunt nostalgic și înțeleg perfect că sistemul ăla nu are nici cea mai mică șansă în realitățile actuale. Iar „cartea” care se făcea pe vremea aia era utilă doar ca să formeze „omul nou” ce urma să construiască societatea comunistă multilateral dezvoltată. Eu vorbesc doar despre faptul că era un sistem adaptat la cerințele vremii și că de-aia avea rezultate bune. Nu pentru că toți profesorii din sistem aveau vocație, ci pentru că fiecare profesor știa ce are de făcut, cum trebuie să facă și i se ofereau și instrumentele cu care să-și facă treaba.

Ca o mică divagație, observ în ultima perioadă discuția despre cum ultra-specializarea nu mai are viitor. Pe o piață a muncii în care joburi apar și dispar ca meteoriții în august, soluția nu mai este să fii specializat pe ceva anume ci să ai abilitățile și competențele necesare pentru a fi foarte adaptabil. Un fel de „multilateral dezvoltat”. Ironic, nu?…

Ca să rezumăm, vocația este marota pe care oamenii o aruncă în discuție oricând se discută despre calitatea învățământului în România și care se traduce prin: „Ia fiți voi profesorii niște genii în domeniu și faceți treabă foarte bună indiferent de cadrul în care munciți”. Întrebarea este – de unde atâtea genii? Nu ar fi mai simplu să ai, în loc de oameni cu vocație, niște oameni rezonabil de bine pregătiți pentru o meserie și care să aibă, pe lângă instrumentele potrivite, și niște instrucțiuni clare cu ce au de făcut? Nu ar fi astfel mai ușor de definit ce înseamnă profesor bun și ce nu? Nu s-ar rezolva astfel o grămadă de probleme?

Mai clar, discutăm despre responsabilitate individuală versus responsabilitate organizațională. Și nu poți avea un sistem de învățământ funcțional și eficient atunci când lași responsabilitatea funcționării lui în mâinile individuale ale fiecărui educator, învățător sau profesor. Pentru că rezultatul va fi ce avem acum. O varză. Cu foarte puțină carne.