Copiii traumatizati devin adulti defecti

Nu am sa dau prea multe detalii despre copilaria mea, pentru ca vreau sa scriu mai multe despre ce inseamna sa fii adult cu o copilarie de genul.

Am crescut cu un tata mai mult absent, care cand era prezent era oarecum violent si o mama adult functional, poate putin narcisist, care era violenta fizic si emotional. Am plecat de acasa crezand ca sunt urata si proasta si pana mi-am dat seama ca nus de nici una, am replicat dinamica vazuta in cuplul de acasa in relatiile mele. Mi-au luat vreo zece ani sa imi dau seama ca nu stiu ce fac, si ca oricat m-as fi plans eu de partenerii mei defecti, relatiile alea esuate aveau totusi un punct in comun: eu. Asa ca dupa ce s-a incheiat ultima, am schimbat orasul, apoi tara, am inceput terapie si am citit tot ce am putut despre cum afecteaza o copilarie traumatica un adult. Mi-au luat inca vreo zece ani sa repar tot ce s-a putut si am ajuns, credeam eu, in punctul de a avea o relatie sanatoasa, cu comunicare multa, cu multa intelegere, respect, tandrete, incredere, care sa nu fie precum cea vazuta acasa. Si aici incepe adevarata poveste.

Am cunoscut pe cineva, painea lui Dumnezeu, nu sunt credincioasa, dar nu il pot descrie altfel. Nu e perfect, nu sunt naiva, dar are destule calitati si pare sa tina la mine ca la ochii din cap, si defectele pe care le are, nu sunt pe lista mea de intolerabile. Din martie incoace traiesc intr-un vis, nu am fost tratata cu atata blandete si iubita asa de mult niciodata. Nu am destule cuvinte sa descriu, si uneori mi se pare ca nu poate fi adevarat ce traiesc si astept sa apara problemele. Astept sa se schimbe, sa nu mai fie asa interesat de mine, astept sa ma insele, astept sa … nu stiu, da ceva trebuie sa mearga rau, pentru ca eu nu sunt invatata cu binele. Asta e cred mostenirea unei copilarii traumatice, mi se pare ca nu merit si daca ma bucur prea mult de ceva, se va strica sau mi se va lua. Sunt constienta ca la varsta mea, 43, toti avem bagaje.

Bagajul meu, e inuntru, in capul meu. Eu vin cu traumele mele, vindecate, dar cu cicatrici adanci, cu temeri de toate felurile, cu care trebuie sa ma lupt sa le alung, ca daca le las sa invinga, o sa am tendinta sa il alung pe omul asta, preventiv, ca nu cumva sa ma raneasca. Mai adaugam la astea un AuDHD, si pachetul e complet.

Bagajul lui e afara. E barbatul a patru femei, mai bine zis trei femei si o fata. O mama divortata, o sora mai mica divortata si ea, cu o fetita pe care el a crescut-o, care e adolescenta acum, si el e inca parte din viata ei si inca o sora mai mica. Tatal sau a fost alcoolic si a sarit la bataie la mama lui, si ea a fost o femeie destul de puternica incat sa riste un divort cu trei copii dupa ea. Divortul si viata chinuita de dupa, i-a legat pe toti patru foarte strans. Cand sora a divortat din acelasi motiv cu un copil mic, inca o fata a fost adaugata la aceasta familie foarte unita impotriva tuturor problemelor. Faptul ca a crescut cu atatea femei in jurul lui probabil e ceea ce l-a facut omul minunat pe care l-am cunoscut eu, dar cred ca va dati seama care este problema.

El are o relatie cu familia lui pe care eu n-am s-o pot intelege vreodata. Nu pot sa nu ma intreb, eu unde incap? Cat de importanta pot eu deveni pentru omul asta? Locuim la o ora distanta cu masina, trei ore cu trenul. El nu are masina, si face efortul sa vina sa ma vada, destul de des, dar familia lui este pe primul loc si onomastici, sarbatori si orice mai au nevoie surorile si nepoata ii ocupa destul de mult timp. Locuieste aproape ele, si se intalnesc la cina aproape saptamanal. Si pentru ca nu s-a mutat prea departe de locurile unde a crescut are si multi prieteni, cu care trebuie sa se vada, ca se mentin prieteniile. Eu nu am asa de multi prieteni pentru ca am schimbat tara, si toti prietenii mei au ramas in Romania.

Nu vreau sa fiu invidioasa pe toti cei din viata lui. E un om minunat, si oricat de putin timp are pentru mine, incerc sa ma conving ca e mai bine decat deloc, dar mi-e greu, mi-e tare, tare greu. Mi-e asa de greu sa accept ca atat se poate la varsta asta. El copii nu vrea, ca a crescut deja unul si ii ajunge. Suntem aliniati aici, eu copii clar n-am sa fac la varsta asta, ca risc sa mor inainte sa ajunga independenti financiar, deci sansele sa ma alipesc la familia lui printr-o legatura de genul sunt zero.

Nu cer sfaturi sau solutii, nu cred ca nimeni poate rezolva asta pentru mine. Cred ca am scris toate astea pentru ca urmeaza o perioada lunga in care n-o sa ne vedem. El are onomastici, nunti, eu am o delegatie si niste lucrari dentare dificile, care o sa ma lase fara dintii din fata pentru vreo doua saptamani si nu vreau sa ma vada nimeni pana nu ma simt eu om din nou. De prin mai incoace, ne-am vazut aproape saptamanal, acum urmeaza sa nu ne vedem vreo sase saptamani si imi vine sa ma urc pe pereti si imi vine sa nu-i raspund la mesaje sa il pedepsesc pentru viata lui prea plina, in care nu simt ca incap.

Stiu ca n-are nici un sens, stiu ca sunt rea fara motiv, si daca o sa ma comport asa risc sa distrug relatia asta care m-am facut asa de fericita din martie incoace. E asa de stupid, ca daca exista vrun mod prin care eu sa il ajut sa ajunga la concluzia ca sunt importanta pentru el, sigur nu e asta. Dar traumele si toxicitatea din copilarie isi arata coltii, si simt nevoia sa aplic legea talionului, “N-ai timp pentru mine? Uite nici eu n-am timp sa iti raspund la mesaje!” Nu stiu ce am sa fac sa abtin din a fi cainoasa, sper sa pot sa tin sub control copilul meu interior care are nevoie de atat de multa dragoste si atentie si o sa se simta ignorat si abandonat, ca doar nu e vina lui ca e un om asa de minunat si e iubit si de altii, iar eu nu am nici un drept sa ii cer mai mult decat poate da.