Nu am sa dau prea multe detalii despre copilaria mea, pentru ca vreau sa scriu mai multe despre ce inseamna sa fii adult cu o copilarie de genul.
Am crescut cu un tata mai mult absent, care cand era prezent era oarecum violent si o mama adult functional, poate putin narcisist, care era violenta fizic si emotional. Am plecat de acasa crezand ca sunt urata si proasta si pana mi-am dat seama ca nus de nici una, am replicat dinamica vazuta in cuplul de acasa in relatiile mele. Mi-au luat vreo zece ani sa imi dau seama ca nu stiu ce fac, si ca oricat m-as fi plans eu de partenerii mei defecti, relatiile alea esuate aveau totusi un punct in comun: eu. Asa ca dupa ce s-a incheiat ultima, am schimbat orasul, apoi tara, am inceput terapie si am citit tot ce am putut despre cum afecteaza o copilarie traumatica un adult. Mi-au luat inca vreo zece ani sa repar tot ce s-a putut si am ajuns, credeam eu, in punctul de a avea o relatie sanatoasa, cu comunicare multa, cu multa intelegere, respect, tandrete, incredere, care sa nu fie precum cea vazuta acasa. Si aici incepe adevarata poveste.
Am cunoscut pe cineva, painea lui Dumnezeu, nu sunt credincioasa, dar nu il pot descrie altfel. Nu e perfect, nu sunt naiva, dar are destule calitati si pare sa tina la mine ca la ochii din cap, si defectele pe care le are, nu sunt pe lista mea de intolerabile. Din martie incoace traiesc intr-un vis, nu am fost tratata cu atata blandete si iubita asa de mult niciodata. Nu am destule cuvinte sa descriu, si uneori mi se pare ca nu poate fi adevarat ce traiesc si astept sa apara problemele. Astept sa se schimbe, sa nu mai fie asa interesat de mine, astept sa ma insele, astept sa … nu stiu, da ceva trebuie sa mearga rau, pentru ca eu nu sunt invatata cu binele. Asta e cred mostenirea unei copilarii traumatice, mi se pare ca nu merit si daca ma bucur prea mult de ceva, se va strica sau mi se va lua. Sunt constienta ca la varsta mea, 43, toti avem bagaje.
Bagajul meu, e inuntru, in capul meu. Eu vin cu traumele mele, vindecate, dar cu cicatrici adanci, cu temeri de toate felurile, cu care trebuie sa ma lupt sa le alung, ca daca le las sa invinga, o sa am tendinta sa il alung pe omul asta, preventiv, ca nu cumva sa ma raneasca. Mai adaugam la astea un AuDHD, si pachetul e complet.
Bagajul lui e afara. E barbatul a patru femei, mai bine zis trei femei si o fata. O mama divortata, o sora mai mica divortata si ea, cu o fetita pe care el a crescut-o, care e adolescenta acum, si el e inca parte din viata ei si inca o sora mai mica. Tatal sau a fost alcoolic si a sarit la bataie la mama lui, si ea a fost o femeie destul de puternica incat sa riste un divort cu trei copii dupa ea. Divortul si viata chinuita de dupa, i-a legat pe toti patru foarte strans. Cand sora a divortat din acelasi motiv cu un copil mic, inca o fata a fost adaugata la aceasta familie foarte unita impotriva tuturor problemelor. Faptul ca a crescut cu atatea femei in jurul lui probabil e ceea ce l-a facut omul minunat pe care l-am cunoscut eu, dar cred ca va dati seama care este problema.
El are o relatie cu familia lui pe care eu n-am s-o pot intelege vreodata. Nu pot sa nu ma intreb, eu unde incap? Cat de importanta pot eu deveni pentru omul asta? Locuim la o ora distanta cu masina, trei ore cu trenul. El nu are masina, si face efortul sa vina sa ma vada, destul de des, dar familia lui este pe primul loc si onomastici, sarbatori si orice mai au nevoie surorile si nepoata ii ocupa destul de mult timp. Locuieste aproape ele, si se intalnesc la cina aproape saptamanal. Si pentru ca nu s-a mutat prea departe de locurile unde a crescut are si multi prieteni, cu care trebuie sa se vada, ca se mentin prieteniile. Eu nu am asa de multi prieteni pentru ca am schimbat tara, si toti prietenii mei au ramas in Romania.
Nu vreau sa fiu invidioasa pe toti cei din viata lui. E un om minunat, si oricat de putin timp are pentru mine, incerc sa ma conving ca e mai bine decat deloc, dar mi-e greu, mi-e tare, tare greu. Mi-e asa de greu sa accept ca atat se poate la varsta asta. El copii nu vrea, ca a crescut deja unul si ii ajunge. Suntem aliniati aici, eu copii clar n-am sa fac la varsta asta, ca risc sa mor inainte sa ajunga independenti financiar, deci sansele sa ma alipesc la familia lui printr-o legatura de genul sunt zero.
Nu cer sfaturi sau solutii, nu cred ca nimeni poate rezolva asta pentru mine. Cred ca am scris toate astea pentru ca urmeaza o perioada lunga in care n-o sa ne vedem. El are onomastici, nunti, eu am o delegatie si niste lucrari dentare dificile, care o sa ma lase fara dintii din fata pentru vreo doua saptamani si nu vreau sa ma vada nimeni pana nu ma simt eu om din nou. De prin mai incoace, ne-am vazut aproape saptamanal, acum urmeaza sa nu ne vedem vreo sase saptamani si imi vine sa ma urc pe pereti si imi vine sa nu-i raspund la mesaje sa il pedepsesc pentru viata lui prea plina, in care nu simt ca incap.
Stiu ca n-are nici un sens, stiu ca sunt rea fara motiv, si daca o sa ma comport asa risc sa distrug relatia asta care m-am facut asa de fericita din martie incoace. E asa de stupid, ca daca exista vrun mod prin care eu sa il ajut sa ajunga la concluzia ca sunt importanta pentru el, sigur nu e asta. Dar traumele si toxicitatea din copilarie isi arata coltii, si simt nevoia sa aplic legea talionului, “N-ai timp pentru mine? Uite nici eu n-am timp sa iti raspund la mesaje!” Nu stiu ce am sa fac sa abtin din a fi cainoasa, sper sa pot sa tin sub control copilul meu interior care are nevoie de atat de multa dragoste si atentie si o sa se simta ignorat si abandonat, ca doar nu e vina lui ca e un om asa de minunat si e iubit si de altii, iar eu nu am nici un drept sa ii cer mai mult decat poate da.
Ce a mai cautat lumea pe Google
- adidasi dragasani
- alexandra becali
- cabane din lemn pret 5000 euro
- lucian mandruta si adrian nastase
- apa de gura
- cafetiera cu paduri
- antricot vita pret
- antibiotic colistin
- astragalus secom farmacia tei
- 0763 prefix
daca ai zis-o p-asta cu copilul interior, e clar. esti dusa. lasa omu in pace
Am inteles ce vrea sa zica autoarea pana ne-a zis ce varsta are…dupa n-am mai inteles de ce…
se mai framanta 2-3 ani si hop apare menopauza si o linisteste
Maxim 2 luni.
Deci ai gasit omul perfect, care te iubeste,te apreciaza, etc…si totusi nu e bun…hm…
Altfel spus, am bichon dar as vrea si handralau fix la fel.
Niște adulți defecți au pornit două războaie mondiale.
Și tot din cauza unor adulți defecți am stat 1000 ani în evul mediu.
Tot din cauza unor adulți defecți o să avem parte de viitorul de care o să avem parte.
tot una traumatizata dar nu din familie, nu fii proasta, nu da cu sutul. Frica ta cea mai mare simt ca e ca te va lasa daca te vede fara dinti – cauta dentist care iti pune o masca, nu vei musca cu ea dar vei arata rezonabil
daca insisti pe langa el cu geloziile astea la adresa familiei s-ar putea sa se sature de tine, cat timp nu au cerinte exagerate nu ai ce comenta. Cel mult ii poti cere sa te ia cu el, discret, fara a te impune
doamnelor, nici un barbat care isi iubeste femeia nu o lasa ptr ca isi face o lucrare dentara. NICIUN BARBAT
Sau sa-si ia o masca de Bane si zice cateva saptamani ca experimenteaza un look nou.
Sau sa aprecieze ce poate face fara 😀
De fapt fara dinti sunt chiar cautate, cand isi pune dinti e nasol
Frica este un simptom. Cauza este rușinea intolerabilă, apărută din traumele din primii ani de viață. Creierul nu a evoluat corect în primii ani de viață ca să poată concepe ideea că poate exista cineva care o vede fără dinți și, totuși, să-i pese mai mult de ea, cea fără dinți, decât de altcineva care are dinți. Îi este imposibil mental să metabolizeze rușinea și imposibil să se repare fără să-și rescrie întreaga personalitate și identitate.
Identitatea unui copil se formează în primele luni de viață. În primele 2 luni, un bebeluș nu are ego sau rușine; cunoaște doar câteva stări mentale, emoții: foame, stres, calmitate, entuziasm. Părintele este cel care îi reglează starea mentală prin grijă. După primele luni, copilul începe să-și formeze identitatea și începe să înțeleagă „asta este sentimentul meu” atunci când părintele îi oglindește starea emoțională. Dacă părintele este absent emoțional și incapabil să empatizeze cu starea emoțională a copilului, răspunzând cu starea lui deconectată de cea a copilului, atunci copilul își formează identitatea părintelui și crede că starea mentală și sentimentul părintelui sunt sentimentul lui; își dezvoltă astfel o identitate care nu este a lui.
După primele 6 luni, creierul copilului metabolizează fie „pot fi furios și totuși iubit” (atașament sigur), dacă părintele îi acceptă emoțiile — și atunci copilul își formează un ego-sintonic (asta sunt eu); fie „n-am nevoie de nimeni, fuck them”, iar doar independența îi devine ego-sintonică (sunt eu), în timp ce dependența de cineva devine ego-distonică (asta nu sunt eu, e altcineva). Astfel, dependența de cineva îi creează durere emoțională.
Când părintele îi permite copilului să devină autonom fără să-l umilească pentru emoțiile pe care le simte, copilul învață să metabolizeze rușinea. Când, dimpotrivă, îl umilește pentru emoțiile pe care le simte în procesul de dezvoltare, copilului îi va fi imposibil să metabolizeze rușinea. Creierul refuză fundamental ideea „asta, fără dinți, sunt eu”. Nu poate accepta că ea este cea fără dinți; de aceea îi este imposibil să metabolizeze ideea că cineva o poate accepta așa cum este, fără dinți. Explicația asta nu este pur empirică, nici completă, nici exactă și nici nu e falsificabilă, însă este cea mai bună aproximare pe care neuroștiința a putut-o testa în fMRI. Este o simplificare aproximativă.
Majoritatea problemelor de personalitate și caracter au o explicație, chiar și monstruozitatea. Nu vom putea merge mai departe și evolua ca societate fără să cunoaștem. Stigmatizarea celor fără dinți ne va trimite în evul mediu, pentru că rușinea în cazul celor ce nu o pot metaboliza (și nu din vina lor) nu funcționează ca mecanism de îndreptare. Singura cale prin care ne putem ajuta reciproc este prin cunoaștere, dar în 99.99% din cazuri suntem în majoritate ego distonici și nu ne vom permite să ne ajutăm reciproc pentru că cicatricile și problemele mentale pe care le avem ne împiedică să cooperăm. Nu. Nu e vorba de noi, noi nu suntem așa.
Te rog eu frumos, lasa-l, da-i pace, nu e pentru tine.
Lucreaza la rabdare! Si cu mesajele, dimpotriva: scrie-i zilnic! Chiar daca nu va vedeti asta e un mod de simti ca sunteti aproape chiar si cand nu sunteti!
In rest multa bafta! Suntem mai multe care ne regasim in AuDHD si trecut asemantor cu al tau.
respira, o sa fie bine.
ori – ai facut (atata) terapie de pomana?
Dacă e rău, nu e bine, dacă e bun, e cam rău. Poate că ar trebui să bagi la sertar toată treaba cu copilul interior și golul ce trebuie umplut (sau poţi să mai sponsorizezi niște achiziţii pentru terapeuţi, deși idei din astea îţi poate inculca și AI, gratis), și să-ţi vezi frumos de procesul de reproducere, doar că fără rezultate, cât timp mai funcţionează glandele, că timpul fuge.
Ca să închei într-o notă optimistă, de adus creierul la parametri standard nu se va întâmpla, măcar să te distrezi cât se mai poate și să eviți să faci creierul altora franjuri.
Voi comenta puțin mai dur dar poate te va pune pe gânduri.
Relația e foarte la început – abia din martie și nu locuiți nici măcar în aceeași localitate. Sunteți în episodul pilot dacă ar fi un serial. Tot ce ai povestit te are pe tine ca punct central. Tu ești, tu să fii, tu să nu, tu tu tu. El pare că oferă ce ai avea tu nevoie dar de la tine nu am înțeles ce primește sau dacă îl iubești.
Familia lui e importantă, e lumea lui și e normal să fie așa. O lume în care el e stâlpul, el duce responsabilități, el a fost, e și va fi acolo pentru femeile din viața lui.
Tu îi poți oferi o oază dacă ții la el, poți să îl susții și să îl sprijini și să nu îi ceri și tu ci să îi dai mai mult. Liniște, înlelegere, respect, ajutor. Fă un efort să îi cunoști familia. Va fi familia ta dacă relația continuă.
Momentan ești doar un copil râzgâiat și egoist de 43 de ani.
” […]imi vine sa nu-i raspund la mesaje sa il pedepsesc pentru viata lui prea plina, in care nu simt ca incap.” Săracul pretendent, nici nu știe ce-l așteaptă în cazul în care îl păcălești să intre într-o relație serioasă cu tine.
Da, traumele copilariei si adolescentei si mai tarziu experientele de adult ne marcheaza, de obicei, cu nelinisti si nesigurante dar inteleg ca tu ai parcurs un proces in care ai incercat vindecare si acceptare. Nu mai sta pe loc acum, nu lasa trecutul sa te traga inapoi, mergi mai departe, curaj, ia ce ti se ofera, ofera ce ai! O sa vezi ca langa un om bun o sa se intample lucruri bune. Nu-ti fie teama de viata lui sociala, un om care isi iubeste familia dovedeste ca este generos si responsabil si ca in inima lui este loc pentru tine, exact atata loc cat iti doresti tu. Stiu ca uneori oamenii sunt rivali in relatii dar normal nu exista o ierarhie intre familie si parteneri, normal nu ar trebui sa existe.
Sunteti doi adulti care ati ars cateva etape in viata, nu mai faceti copii, nu mai construiti case, nu mai luati imprumuturi, continuati fara asteptari absurde! Relaxati-va, bucurati-va de compania celuilalt, faceti sex, plimbari sub clar de luna, alergati prin ploaie..
A, sa nu uit. In povestea asta e foarte important sa vorbesti cu el despre cat de mult tii la el si-l apreciezi si ca iti este frica ca vei strica totul din cauza trecutului traumatic (de care nu te faci vinovata). Oamenii trebuie, din cand in cand, sa-si strige iubirea, disperarea, dorinta, speranta, frica, durerea ca sa afle cum stau lucrurile, ce trebuie reparat sau ce este in ordine.
Daca este intr-adevar omul pe care-l crezi a fi, atunci va intelege si va face totul ca sa te simti sigura cu si langa el.
Daca crezi ca nu va trece testul, ca ce am zis mai sus este si un test, si tu nu esti pregatita pentru o posibila despartire, atunci nu spune nimic acum mai asteapta.
Daca comunicare nu e, atunci nimic nu e.
Totusi, ce zic eu, aici, nu e un sfat de urmat, e doar un gand asupra caruia poti sa reflectezi.
Grea treaba. Creierul trage la ce ii este familiar, adica la deziluzie, la tristete, la durere, la rupere etc. Acolo stie ce sa faca. Nu e treaba lui sa te faca fericita, ci doar sa supravietuiesti. De fapt probabil este o teama puternica in legatura cu viitorul, daca chiar treceti peste cele cateva saptamani in care nu o sa va vedeti si ramaneti impreuna, ce vei face? E teren total necunoscut. Si sunt sanse ca indragosteala sa fie doar in mintea ta, ceea ce simte el pt tine sa fie mult mai obiectiv si asezat.
Bun, sa facem sesiunea de terapie cat mai scurta (de citit): Imagineaza-ti ca au trecut saptamanile acelea si ati ramas impreuna, tu cu dinti, el cu tine :). Cum te simti? Te ia groaza? Iti este bine, esti fericita? Din nou, treaba creierului este sa aleaga cea mai neagra/gri varianta de viitor, el doar lucreaza sa te pregateasca de greu, de necunoscut, ca sa iti asigure supravietuirea. Nu e interesat de fericirea ta decat in cazul in care esti prea adanc in k…at si tb sa te scoata caci altfel te sinucizi. De ce iti este frica? Acea groaza din interiorul nostru, acel gol fantastic ce ne cere sa il umplem?
Deep
@Radu, sa ne sugi pula cu sfaturile tale. Tu esti unul din motivulele pentru care-l avem astazi pe Nicusor. Bine, si eu, dar asta e mai putin relevant. Catre autoare, faptul ca am avut parinti debili, doar credem ca suntem fuckedup ca adulti, deci nu-i neaparat o drama. Crede-ma! Ar fi o drama ar fi sa te vada al tau, fara incisivi si premolari dupa 3 luni de relatie. Nu mai asculta toate bretonistele si trotinetistii de pe aici care abia isi pot tine pe linia pe plutire propria relatie si casnicie. Ai 6 saptamani, imbata-te in fiecare seara sa ai pretext de ce nu-l poti pronunta R si S si life goes on, fake it till you make it. In 2026, despre asta e vorba. Cat despre copilarie si traume, imagine ca taica-miu mi-a bagat la 10 ani surubelnita in picior ca am rupt cheia in usa. Cam ce scuze ar trebui sa-mi gasesc eu la fiecare rahat prin care a trebuit sa trec prin viata. Ce probleme au unii.. bagi pula.
Eu am o prietena buna la care maica-sa i-a bagat cutitul in picior si nici in ziua de azi nu isi aminteste motivul. A doua zi a legat-o cu fase si a trimis-o asa la schiopatand la scoala. E bine totusi. medic anestezist in Germania. A doua mea prietena buna, e infiata inca de pe vremea comunistilor cand asta inca nu era chiar la moda. E bine si ea.
Tu i ai vorbit despre tot ce ai scris aici direct lui !?
Citind reactiile la text, numai comentarii brambura si cam toate pe mesaje similare: esti dusa, vrei prea mult, barbatul ala te iubeste tu dai cu piciorul (de unde stiu comentatorii ca barbatul ala o iubeste e o enigma), analize de profil psiho, etc.
Comentarii de mamaite si tataici, nu e ofensa la varsta, doar la mentalitati invechite si deloc obiective :)) serios e ceea ce mi-ar zive bunica mea daca as cere sfaturi de relatie de la ea.
Autoarea are o relatie din martie si din luna mai se vad aproape saptamanal, sa citez, ceea ce nu e des pt o relatie de inceput, de fapt e chiar rar. Si face sens ca ea sa vrea mai mult, pt asta e cheia: autoarea vrea mai mult de la actuala relatie, vrea mai multa apropiere fizica, poate au emotionala daca se apreciaza reciproc si omul ala face efort sa vina sa o vada, insa nu stim sigur. Dar apropierea fizica e o treaba reala in relatii care afecteaza perceptia asupra persoanei si in efect conexiunea emotionala, nu stiu cati pe aici au avut relatii la distanta dar cat sunteti departe unul de celalalt nu poti simti o relatie pe bune, nu iti poti cunoaste partenerul ca lumea.
Revenind, din cauza ca locuiesc in orase diferite, omul nu are masina, timp de petrecut cu familia sincu prietenii pt el, ei se vad rar. In plus va urma o perioada de 1,5 luni in care nici saptamanal nu se vor mai vedea pt ca nunti, onomastici, delegatii, lucrari dentare, practic angajamente separate.
Sfaturile mele sunt (1) tb sa comunici deschis fara resentiment atasat ca ai nevoie sa va vedeti mai des pt a continua, e o nevoie normala din pctul meu de vedere mai ales la 40+ si (2) sa accepti raspunsul la sfatul 1 indiferent care e acela, nu poti convinge un barbat sa fiti mai apropiati daca ii reprosezi/cicalesti/etc. Daca vrea si simte mai devereme sau mai tarziu (adica dupa un timp de gandire) va acomoda nevoia ta pt ca e o nevoie rezonabila sa vrei sa petreci mai mult timp impreuna. Daca chiar n are timp de altcineva, perfect posibil – dar atunci sa nu si mai caute relatie comitted, e f simplu. Poate chiar sa deschizi discutia: voi ce tip de relatie aveti? Ca cu strainezii tb sa „oficializezi“ cumva relatia, nu merge ca la romani dupa cateva luni „barbatul te iubeste“ (stiu experienta personala pt haters ;)) Iar tu nu tb sa te „auto calmezi“, ca nu faci decat sa dezvolti resentimente cand iti ingropi nevoile, ci tb sa le comunici transparent si sa respecti limitele si nevoile ceiluilalt cand primesti raspuns.
Daca nu va calibrati, asta e, pui punct decat sa continui in ceva ce nu iti va oferi ce vrei, e f posibil si ca tu sa il idealizezi din cauza distantei, din ce citesc el e super mega, tu nu prea, si asta cuvintele tale, deci important pt ca reflecta cum te raportezi la relatie, self confidence.
Succes!
Decat o relatie cu genul tau de femeie mai bine ajung campion la masturbare , cu medalii , trofee si recunoastere internationala.
Va rog nu râdeți de femeie pentru că trece prin tulburări de personalitate serioase. Autoarea suferă de narcisism vulnerabil, a fost abandonată de bărbatul din post și îi scrie lui cu date parțial false, criptice pentru a crea plausible deniability. Comentariile de la Ana, Didi, Cadeh, Ari sunt scrise tot de ea, la fel, cu informații parțial false. Ce face ea aici e caz de manual și sunt tactici de hoovering pentru a încerca să recapete controlul asupra relației. Ea, de fapt, are o familie și o cunoașteți cu toții. A fost contactată să fie protejată de problemele ei de personalitate, dar a păstrat liniștea. Posibil să nu înceteze. Inclusiv postul ăsta este documentat ca evidență în caz că nu se liniștește și merge mai departe.
Haide nene, lasa ne ca suferi de scenarita cronica!
Auzi tu, eu as fi autoarea :))
Ai face profilul psiho si la pisicile de pe strada daca ar vb, too much ♀️
Inafara de comunicat verbal si non, ce altceva mai faceti impreuna? Planuri de viitor? Solutii de imbunatatire a situatiei actuale? O scoala de soferi? O mutare mai aproape? Trebuie sa piarda doar el cite trei ore dus-intors?
Intr-o relatie mai conteaza si cit esti tu dispusa sa sacrifici comoditatea personala, nu doar sa primesti.
1. Nu e nimic rușinos în a vrea o familie în care cei doi parteneri să fie pe primul plan, și abia apoi, rudele. Au contraire, cum zice francezul, e un semn de normalitate.
2. Într-o astfel de situație nu e vorba de logică, de moralitate, de recunoștință, de cât de ”minunat” e domnul și ”nerecunoscătoare”, sau nu, sunteți dumneavoastră. De traumă, cu atât mai puțin. E vorba de SENTIMENTE. Sentimentele dumneavoastră. Sentimentele nu se judecă, nu se cântăresc, nu se pot escamota, ele EXISTĂ. E vorba de ceea ce simțiți dumneavoastră cu adevărat, de cât de confortabil vă simțiți cu întreaga situație.
3. Eu zic că în primul rând , la un moment dat trebuie să aveți o discuție sinceră cu domnul respectiv, poate nu acum, ci peste cele 6 săptămâni, în care să-l întrebați cum vede el relația dumneavoastră peste un an sau doi sau trei. Veți lua o casă împreună, veți sta în același oraș cu rudele lui? Va vrea să nu rateze nici o aniversare a surorilor lui?
4. În funcție de ce veți simți în urma răspunsului primit, trebuie să vă întrebați singură : vă vedeți peste 1 an , 2 ani 3 ani în aceeași situație, fără frustrări și resentimente?
Dacă răspunsul este ”nu, nu mă văd”, atunci e foarte clar că trebuie să luați o decizie, dar e bine să luați o decizie și pentru ”da, mă văd.”
Iar ca să vă verificați decizia, vedeți ce veți simțiți după ce o veți lua: vă simțiți ușurată sau simțiți că ați făcut o greșeală.
Dacă vă simțiți ușurată, înseamnă că ați luat decizia corectă. Și va fi decizia corectă pentru toată lumea, nu numai pentru dumneavoastră. Dacă nu, e evident ce trebuie să faceți.
Iar dacă sunteți în continuare indecisă, ÎN ORICE CAZ nu vă blamați. Surpriză, aveți TOT dreptul să fiți indecisă. Sunteți OM, nu personaj dintr-o povestioară morală. Inseamnă pur și simplu că probabil nu e momentul să luați acea decizie.
În orice situație, indiferent ce decideți sau nu decideți, NU VEȚI GREȘI. Veți actiona doar, pur și simplu, în felul dumneavoastră personal. Nu lăsați pe NIMENI NICIODATĂ să vă judece pentru ce simțiți, NICI MĂCAR PE DUMNEAVOASTRĂ ÎNȘIVĂ.
Mult succes în viață.
In engleza asta se numeste “pathetic weakness” descrisa perfect in balada Miorita drept lasitate. Mai bine suferi ca proasta in resemnare, decat sa iti depasesti conditia. Stii exact cine esti, stii exact ce trebuie sa faci sa te salvezi, dar astepti ca oaia sa-ti alegorizezi moartea ca o nunta. Nuntă cosmica pe care o astepta n-o sa fie nici cosmica si nici nunta, o sa fie perversa ca pe targul ocna data de ciobanii moldoveni interiori care-i conduc destinul. Sper ca si-a ales si locul de ingropare, fluierasele si testamentul patetic. Nici erou, nici victima, practic s-a resemnat sa fie oaie de-o lasitate patetica.