Nu aș putea zice că sunt hoarder, dar am prin casă unele lucruri de care nu pot să mă despart vreodată. Bine, prin casă, prin boxă, pe unde pot. Întotdeauna o să am, pe undeva, un cablu vechi de pc, niște HDD-uri de pe vremea când 4GB era o mare treabă, varii cabluri de încărcare, de la produse care au murit în alt secol. Și un calorifer electric. Dacă se poate, cu ulei, dacă nu, e ok și fără.
Sunt un copil al epocii de aur. Sunt crescut în frig, am frigul în oase de 40 de ani și nu mai pleacă vreodată. Pentru noi, să ai căldură în casă era binecuvântarea și dorința supremă, pentru că nu aveam mai deloc. Sărăcul tehnicianul de la centrala termică de dintre blocuri era cel mai căutat și mai ocărât om din cartier. Săracul, ce să facă, în afară de a ridica din umeri?
Una din cele mai pregnate memorii pe care o am este cea în care fratele meu răstoarnă un reșou, că era bebeluș, reșou la care ne încălzeam în dormitor, direct peste o pătură nouă, de lână, cumpărată cu greu, că nu se găseau deloc. Și cum era ditamai gaura în mijlocul păturii, cărămida aia din reșou spartă, că căzuse de pe un scaun, rezistența ruptă, frigul începea să se lase cu repeziciune și o senzație așa, completă, de sfârșit și de incapacitate de a face ceva.
Mna, de aia acum am pe undeva prin casă un calorifer electric, plus încă niște applianceuri pe temă, cu leduri, cu aer și altele. Nu vreau să mai simt vreodată senzațiile alea. Nu mai vreau să îmi fie frig. Nevastă-mea, născută în altă eră, nu înțelege de ce eu pun iarna să îmi fie foarte cald și de ce nu mai iau o haină pe mine dacă mi-e frig.
Uite de aia.


Dacă ești la primele comentarii aici, nu încerca să faci pe deșteptul