droguri

Am citit ieri articolul lui Cetin cu privire la ce înseamnă o adicţie şi am lăsat nişte comentarii pe marginea lui. Ideea generală a textului era că ”dacă vrei să te laşi de băut, poţi”. Că ai nevoie doar de voinţă pentru a nu mai fi alcoolic. La rugămintea lui Cetin, articolul ăsta vă va explica că treaba nu stă chiar aşa. Că dacă ai reuşit să te laşi de fumat în trei luni nu înseamnă că aceeaşi voinţă te va mobiliza să te laşi şi de alcool, droguri sau jocuri de noroc. Pur şi simplu vorbim despre lucruri diferite care implică diferite grade de adicţie, suferinţă şi nevoie de ajutor. Dacă voinţa te-a făcut să te poţi lăsa de fumat, ea singură nu te va face să te laşi de droguri.

Ca să înţelegeţi mai bine cum stă treaba cu adicţia, aflaţi că ceea ce ne face pe noi ca oameni să ne trezim dimineaţa şi să simţim că viaţa merită trăită sunt două chestii: căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei. La acestea două se reduce absolut orice faci în viaţă şi tot la ele se reduce şi consumul de alcool, dependenţa de droguri, păcănele, tutun. Te scoli dimineaţa şi ai bea o cafea caldă – vorbim de căutarea plăcerii. E frig în cameră şi-ţi iei pe tine o haină caldă – e vorba de evitarea suferinţei. Fiecare lucru pe care îl faceţi în viaţă se leagă cumva de aceste două lucruri, de la faptul că mergeţi la serviciu ca să aveţi bani de concediu (căutarea plăcerii) şi până la melodia preferată care merge la radio (tot căutarea plăcerii). Adicţiile se reduc tot la căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei. Alcoolicul bea ca să uite de necaz (adică să evite suferinţa) şi să ameţească puţin, să râdă, să se simtă bine, să fie mai sociabil (adică să caute plăcerea). Când intră în sevraj, ca să evite suferinţa, caută din nou plăcerea şi mai bea un pahar, ”să-i treacă durerea de cap”. Fumătorii – la fel – fumează ca să evite stresul, să caute plăcerea fumului inspirat adânc în piept, să-şi ofere un moment de linişte. Consumatorul de droguri îşi bagă heroină în venă pentru că evită viaţa grea şi caută high-ul oferit de drog. Fără plăcere viaţa ar fi fadă şi nu ar merita trăită, fie că vorbim de o simplă zi călduroasă în care soarele s-a întâmplat să vă bată pe faţă, fie că vorbim de cel mai puternic orgasm.

Dar să revenim la subiect. În secţiunea de comentarii a articolului lui Cetin s-au adunat ex-fumătorii care susţineau sus şi tare că ei s-au lăsat de fumat în X zile şi că – prin urmare – un alcoolic sau un drogat este un om fără de voinţă. Nu puternic ca ei, care s-au lăsat de fumat.

Treaba cu fumatul e complicată. Implică [3H]-dihydro-β-erythroidine şi receptori de nornicotină şi alte chestii mai ciudate. Dar pe scurt, fumezi, nicotina te face să te simţi bine. Corpul tău produce oricum o substanţă similară cu nicotina, dar în cantităţi mici. Când fumezi, nicotina înlocuieşte acea substanţă şi te face să te simţi şi mai bine. Te laşi de fumat după ce-ai băgat cinci pachete la fiecare trei zile, ţi se face rău. Intri în sevraj, care se traduce aici prin lipsă de nicotină. Corpul tău nu mai produce substanţa aceea similară cu nicotina şi cam de-aia îţi şi este rău. Partea bună cu lăsatul de fumat este că al nostru corp învaţă rapid să reintre în normal. Să producă din nou, în mod natural, substanţele de care are nevoie şi să nu mai aştepte să le primească din exterior. Dar te poţi lăsa de fumat doar pe baza voinţei, deşi au existat cazuri de oameni care au murit pentru că s-au lăsat brusc deoarece şocul sevrajului a fost prea mare.

Treaba cu drogurile în schimb e radical diferită. Mă refer aici la drogurile care te fac să te simţi bine şi care apelează la receptorii de endorfină de la capătul axonilor. Creierul e făcut dintr-o sumedenie de nervi numiţi neuroni. Neuronii sunt legaţi cap la cap formând reţele neuronale. Între doi neuroni există terminaţii care conţin receptori, receptori care acceptă diferite substanţe. Te-ai lovit la picior? Neuronii eliberează substanţe care transmit corpului senzaţia de durere. Ai orgasm? Neuronii emit endorfine în număr mare iar endorfinele te fac să te simţi ca un zeu cale de câteva secunde. Endofinele – ca orice altă substanţă din creier – au o structură aparte, o moleculă care se mulează perfect în aceste nişe numite ”receptori”. Imaginaţi-vă o fantă de forma literei ”E” în care o moleculă de forma literei ”E” poate intra perfect după ce călătoreşte de la un neuron la altul.

Heroina, metamfetamina şi alte droguri cu impact mare asupra receptorilor de endorfină au o moleculă similară cu cea a endorfinei. În loc să aştepţi plăcere prin orgasm, o poţi primi mecanic din exterior, băgând cu heroină în venă. De dragul discuţiei, dacă un orgasm oferă 100 de endorfine de forma literei ”E” care intră în nişele lor respective şi te fac pe tine să te simţi bine, prima doză de heroină îţi oferă vreo 800-900 de molecule care arată ca şi litera ”F”. Nu e ”E”, dar e ceva similar iar receptorii de formă ”E” acceptă şi ”F”-ul acela în fantele lor. Efectul e similar şi, în plus, moleculele sintetice venite prin căi externe sunt multe, rămân multă vreme în fantele destinate endorfinelor şi cale de o oră sau două ai un orgasm continuu, de zece ori mai bun. Pe scurt, acesta ar fi mecanismul chimic al drogurilor de tip heroină sau meth.

Cu timpul, deşi efectul primei doze a fost de intensitate i900, a doua doză va fi de intensitate i800. Aşa că bagi cu ceva mai multă heroină în venă, ca high-ul să fie apropiat ca intensitate de primul. Brusc nu mai primeşti 900 de molecule de heroină ci bagi o doză mai mare, de vreo 1000-1100 de molecule ”F”. A treia oară, intensitatea extazului e şi mai mică, aşa că bagi şi mai mult. Şi tot aşa. Cu timpul, ajungi să primeşti moleculele alea din exterior iar corpul nu mai produce endorfine singur. Dacă înainte simţeai plăcere de intensitate i20 mâncând ciocolată, acum, că iei heroină, intensitatea plăcerii unei ciocolăţi e pe la i2. Nu ajunge ca factor de plăcere, oricâtă ciocolată mânânci. Orgasmul e slab, dacă te mâgâie cineva nu mai simţi plăcere. Toate lucrurile care îţi plăceau înainte sunt acum fade pentru că receptorii de endorfină nu mai primesc destule molecule de endorfină, aşteptând noua doză de heroină în schimb.

Parte a mecanismului adicţiei e fix acesta: eviţi suferinţa lipsei de plăcere din viaţa de zi cu zi băgând heroină ca să primeşti plăcere. Nu-ţi mai place sexul – nu-i nimic, bagi în venă din nou. Pentru că e fad să-ţi trăieşti viaţa fără plăcere. Mâncarea nu mai are gust, Pepsi-ul nu-ţi mai place, hainele calde nu mai sunt comode, filmele nu-ţi mai plac, nu mai ai răbdare să ascuţi piesele tale preferate – totul pentru că nu mai produci endorfine ca înainte. Drogaţii murdari din filme, ăia de dorm sub poduri sau în case dărăpănate, au ajuns aşa nu doar pentru că nu mai au bani să se spele. E pentru că în depresie nu mai vezi un rost în a avea grijă de cum arăţi, nu vezi un rost în a te bărbieri, spăla, îmbrăca comod şi curat. Toate astea nu-ţi mai fac plăcere, aşa că dormi pe unde apuci, în mizerie, şi aştepţi doza următoare de drog.

Te laşi de droguri, corpul tău a uitat să mai producă endorfine. Cum scopul vieţii e căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei, intri în depresie. Nu-ţi mai place nimic, viaţa e fadă, viaţa e durere. Asta aparte de durerile musculare, greţuri, vărsături, dezhidratare, durerile de cap şi simptomele fizice care acompaniază sevrajul. Aparte de amintirea senzaţiei de plăcere a primei doze care constituie un factor psihologic puternic. Aparte de promisiunea socială a vechilor prieteni care încă trag drog, aparte de factorii culturali, economici. Suferi din cauza lucrurilor acestra, reacţionezi prin evitare şi vrei să bagi din nou în venă ca să scapi (evitarea suferinţei). Vrei să ai high-ul acela din nou, acum când ştii că nimic altceva nu te face să te simţi bine (căutarea plăcerii).

Sevrajul în cazul drogurilor cu efect asupra receptorilor de beta-endorfină e greu şi nu implică doar voinţă. Îţi este rău fizic, psihic. Eşti în depresie, nu vezi un rost în a continua. Eşti anxios, ai halucinaţii. Vomiţi constant, ai crampe musculare atroce, dureri de stomac, stare de nelinişte. Când dormi ai coşmaruri, transpiri. Începi să zvâcneşti, încep să-ţi tremure mâinile. De astea nu scapi doar cu voinţă, aşa cum te laşi de fumat. Pentru că atunci când te laşi de fumat îţi permiţi să-ţi presari viaţa cu fel de fel de alte mici plăceri: o felie de pizza, sex, o plimbare cu copiii prin parc, un film bun, o mângâiere. Te-ailăsat de fumat, te apuci de bomboane, că tot îţi plăceau mult dulciurile. Când te laşi de droguri în schimb, toate chestiile astea care te fac să mergi mai departe şi să înlocuieşti un viciu cu altul nu funcţionează pentru că nu mai ai îndeajuns de multe endorfine care să-ţi dea un mic high când mesteci bomboane, mânânci pizza sau faci sex.

Viaţa e o serie de mici plăceri care ne fac să căutăm alte mici plăceri. Urinezi după ce te-ai chinuit o jumătate de oră să găseşti un WC public? Plăcere. Bei o cafea? Plăcere. Bei un ceai cald şi dulce iarna? Plăcere. Te acoperi cu plapuma în pat după o zi lungă şi istovitoare? Plăcere. Câştigi o bătălie în World of Warcraft? Plăcere. Te felicită cineva? Altă plăcere. Fără plăcerile astea viaţa îţi oferă tot atâtea bucurii pe câte ţi-ar oferi zgâitul în gol la o cutie de carton vreme de o lună. De aceea le e atât de greu celor în sevraj de drog: aparte de faptul că al lor corp cere partea chimică a drogului, aparte de lipsa de endorfine, aparte de evitarea suferinţei reprezentată aici prin crampe şi dureri şi greaţă, oamenii ăia intră brusc într-un episod depresiv major. Suferă psihic pentru că nu mai au nici măcar o plăcere.

Rata recăderii în adicţie a consumatorilor de metamfetamină e pe undeva pe la 85-90%. Ceea ce înseamnă că 85-90% din cei care se lasă, fie şi ajutaţi de clinici şi familii, ajung să consume meth din nou. Asta pentru că durează ani, poate decenii, ca al lor corp să producă endorfină în cantităţi suficient de apropiate de nivelul iniţial încât viaţa să merite trăită din nou. Clinicile respective oferă pe lângă psihoterapie şi vitamine o serie de medicamente a căror formulă chimică este similară cu cea a heroinei sau a metamfetaminei. Substanţe care luate îi ajută să rămână cât de cât pe linia de plutire. Un fel de ”uite, nu mai băga în venă că-ţi dau pastila asta să te facă să te simţi om; nu extraordinar, dar om”.

Ca să sintetizăm partea cu drogurile, e greu să te laşi pentru că intri în depresie, îţi este rău fizic, ai amintirea dozelor de drog anterioare şi a high-ului aferent lor, eşti influenţat de foştii prieteni (factorul social), de vecini şi grupul tău cultural (factorul cultural) iar corpul cere endorfină şi nu o mai primeşte.

Acum, am observat în comentariile celuilalt articol faptul că unii declarau că s-au lăsat de alcool, că a fost greu, dar că – prin destulă voinţă – s-a putut şi asta. Se cere o delimitare clară aici între abuzul de alcool şi dependenţa toxicomană. Abuzul de alcool e mai puţin sever decât dependenţa. Abuzul se caracterizează prin neglijarea responsbailităţilor sociale (nu-ţi mai duci copilul la şcoală, nu mai mergi la serviciu sau mergi rar), consumul alcoolului în condiţii nepotrivite (când conduci sau manevrezi utilaje grele) şi continuarea uzului de alcool şi când acesta devine o problemă; cu alte cuvinte în ciuda problemelor create de alcool, omul continuă să consume. Sevrajul din abuzul de alcool este greu dar poate fi înfrânt strict prin voinţă.

Dependenţa toxicomană însă e cu totul altă mâncare de peşte când vorbim de alcool. Este acea stare a unui individ care, după ce-a băut multă vreme, îi este extrem de dificil sau aproape imposibil să se mai lase singur. Dependenţa toxicomană are două nivele: un nivel psihic şi un nivel fizic. Dependenţa psihică se traduce prin dorinţa greu de înfrânat de a continua consumul. Încetarea consumului duce la anxietate, insomnii, iritabilitate, depresie, nelinişte. Conform ICD 10, (care este manualul după care medicii pun disagnostice), dependenţa alcoolică este certificată când în ultimele 12 luni sunt prezente mai mult de 3 din următoarele simptome: stare de sevraj, utilizarea alcoolului pentru evitarea sevrajului şi pentru eficacitatea matinală, tedinţa de a menţine consumul de alcool la acelaşi nivel şi la aceeaşi frecvenţă, slăbirea capacităţii de a scădea consumul, neglijarea altor plăceri în mod progresiv, persistenţa în a consuma alcool în ciuda pericolelor lui şi evidenţa că acel consum de alcool a dus la dependenţă.

Un psiholog pe nume Jellinek clasifica alcoolismul în cinci etape: alcoolismul alpha (consum regulat de alcool fără pierderea autocontrolului); alcoolismul beta (cu tulburări nervoase şi digestive, dar fără dependenţă fizică şi psihică); alcoolismul gamma (dependenţă fizică şi psihică, cu pierderea autocontrolului); alcoolismul delta (dispare capacitatea de a te abţine de la alcool şi apare o accentuată dependenţă fizică şi psihică); şi alcoolismul epsilon (dipsomanie, imposibilitatea de a te stăpâni). După cum vedem, există diferite grade de dependenţă toxicomană, fiecare mai grav decât celălalt.

Consumul de alcool accentuează personalitatea antisocială din om, stările anxiaose şi depresive şi se asociază personalităţii de tip borderline, violenţei, unei disforii labile şi suspiciozităţii. Crizele convulsive de sevraj apar la 24-72 de ore de la încetarea consumului. Tulburările psihotice precum halucinoza alcoolică Wernicke apar şi ele la scurt timp după instalarea stării de sevraj. Apare sindromul amnestic Korsakoff, paranoia alcoolică, depresii, tulburări de personalitate organică (violenţă, agresivitate, tulburări comportamentale), tulburări anxioase. Se poate ajunge la demenţa alcoolică care este o stare de slăbire intelectuală progresivă de tip demenţial.

Poate cea mai gravă parte a sevrajului în cazul alcoolului este ceea ce psihologii numesc ”delirium tremens”. Apare în urma consumului de alcool pe o perioadă de mai mulţi ani şi se caracterizează prin activitate mintală haotică, tulburări de personalitate, dezorinetare, slăbirea memoriei de scurtă durată, frică, insomnii, halucinaţii. Delirium tremens vine însoţit uneori de zoopsii – halucinaţii vizuale care implică animale sau gândaci. Pur şi simplu ai impresia că te atacă lupi sau că se urcă gândaci pe tine. Apare o stare confuzională allopsihică, apare angoasa, tahicardia, o stare de rău fizic. Apar crizele de convulsie şi febra. Netratat, ”delirium tremens” duce la deces în 10% din cazuri. Edgar Allan Poe – de exemplu – a murit de delirium tremens. A fost un alcoolic notoriu.

Psihoza polinevritică Korsakov se caracterizează prin dureri pe traiectele nervoase, apar parezele, amnezia anterogradă, apar fabulaţiile, dezorientarea, euforia. Delirul alcoolic implică o stare de paranoia (cum ar fi crizele de gelozie sau ideea cum că cineva vrea să te otrăvească). Halucinoza alcoolică înseamnă – din nou – anxietate, depresie, halucinaţii vizuale şi auditive.

Vă scriu toate astea ca să înţelegeţi că atunci când cineva vă spune în comentarii că s-a lăsat sigur de alcool deşi era ”alcoolic”, să luaţi afirmaţiile respective cu un dram de sare. Există o diferenţă între a bea mult zi de zi şi a bea mult zi de zi şi a intra după câţiva ani în delirium tremens. A numi un alcoolic sau un drogat ”om fără voinţă” în condiţiile în care singur nu reuşeşte să-şi părăsească viciul e semn că nu faceţi difereţa prea clar între consumul de tutun şi heroină; între a bea mult şi a nu rezista efectiv fără alcool. Există factori psihologici şi fizici în joc. Delirium tremens – de exemplu – poate duce la hipertermie sau la ruperea efectivă a pereţilor vaselor de sânge din sistemul vascular. Nu ajunge să ai voinţă să te laşi de alcool sau droguri, pentru că oricât ţi-ai dori tu, vasele de sânge tot puşcă-n tine în cele din urmă şi tot la deces se ajunge. În plus, când ai vedenii şi delirezi e cam greu să te ţii de voinţa ta de fier, mai ales că te cam lasă şi memoria la răstimpuri de ajungi să nu mai ştii nici ce vârstă ai. Voinţa aia e bună când faci abuz de alcool sau când vrei să te laşi de fumat. Dar când vorbim de toxicomanie alcoolică, de dependenţă de metamfetamină sau heroină, simpla ta voinţă nu te mai ajută, indiferent cât de puternic crezi că ai fi. E nevoie de internare, de ajutorul familiei, de medicamente, mâncare specială, de psihoterapie. Uneori e nevoie de toate acestea cale de câţiva ani. Revenind scurt la problema meth-ului, unii toxicomani nu reuşeşsc să atingă un nivel decent de endorfine nici după 10-15 ani. Ceea ce înseamnă că la 15 ani de la ultima lor doză încă şi-o doresc cu ardoare şi nu au multe plăceri care să le dicteze că viaţa merită trăită.

Cam asta e, pe scurt, treaba cu adicţiile.
Pentru alte articole de psihologie îmi puteţi vizita site-ul – psihoradea.com.

Răzvan T. Coloja
Psiholog clinician