Meth, Cox, Cristale, Speed, Diazepam, Alprazolam

Voi începe acest articol fix cum nu-i place lui Cetin și conține și câteva englezisme pe care dacă nu le acceptați … scroll away.

Totul a început într-o seară frumoasă de iulie. Soarele și Luna se tachinau pe cer, păsărelele cântau în pomii înmiresmați, iar din depărtare se auzea susurul lin al apei.

Mă aflam într-un loc din ăsta semi-idilic când primesc un telefon: „Măi, copiii noștri se droghează”. Era iulie 2021. Fiu-meu avea atunci 15 ani.

Acum ar merita să fac o pauză de o săptămână până la articolul următor pentru că fix așa am rămas și eu după ce mama aceea a încheiat propoziția. „Da, da. Îți spun sigur. Nu mă mai înțeleg cu John, are ochii tulburi, aseară au dormit aici, dar au plecat azi-noapte prin cartier. Să știi că eu nu-i mai primesc să doarmă la mine”. Mi-am revenit încet-încet. Mintea mea a început să proceseze.
Nu eram acasă, sun la fiu-meu care era într-un club: „Fii atent, te duci fix acuma acasă, dar nu-i spui lui taică-tu nimica. Spui doar că ai venit pentru că nu ți-a plăcut la chef”. Mă ascultă destul de speriat. La vremea aia încă mă mai asculta.
După două zile am ajuns și eu acasă. Îmi concepusem o poveste drăguță despre brigada Antidrog, despre un prieten pe care-l am în Poliție care îi urmărește demult pe toți, despre cum aveau de gând să-i salte și cum numai pentru că mă cunoștea pe mine nu s-a întâmplat asta. Dar că are recomandare fermă să se înscrie la consiliere antidrog. Iau apoi legătura cu centrul zonal antidrog, dau de o doamnă excepțională cu care începe mai multe ședințe de consiliere. Din iulie până în noiembrie 2021. Concluziile doamnei: „Nu prezintă risc, este un consumator ocazional, iarbă, testul antidrog inopinat efectuat la 21.11.2021 a fost negativ pe toate substanțele”. Mna, bun, ce să zic, cumva m-am liniștit. În tot timpul ăsta, iulie-noiembrie, am ținut totul drept secret între mine și el.
Dar nici nu a mai avut voie să mai doarmă pe undeva.
Pentru că asta a fost prima greșeală pe care am făcut-o noi ca părinți: faptul că l-am lăsat să doarmă la prieteni. Să presupun că toate familiile au aceleași, hai să nu le zic valori, au aceleași repere și e mereu măcar un părinte acasă. Ei bine, aveam să aflu, nu mereu erau părinții acasă. Toți, absolut toți prietenii lui sunt în familii monoparentale. [Ceea ce nu e deloc greșit în esență; faptele vor dovedi că și noi, deși nu suntem monoparentali, am făcut niște greșeli de neiertat.] Problema a fost, însă, că pe unde dormea, deși tangențial știam mamele și mai vorbeam cu ele la telefon, ele nu erau acasă. Iar unele chiar mi-au ascuns acest lucru pentru că li se părea că dacă tot îl lasă singur, măcar să-i asigure că are cu cine să se distreze. Ei rămâneau complet singuri. Sau, în cel mai bun caz, mamele dormeau, iar ei plecau noaptea de acasă.
În noiembrie 2021 decidem amândoi că e timpul să știe și taică-su. Totuși, consumul de droguri, chiar și ocazional și de ne-risc, nu e de ici de colo. Reacția tatălui este exact cum mă așteptam: „Ok. Asta e, trecem peste, mergem înainte.”
Doar că fix acesta a fost și punctul de cotitură. Din asta copilul a înțeles că nu mai are de ce să se teamă. Marijuana o iei cumva în râs. Știi că e și medicinală, nu e addictive. All good, ce mare lucru, o pufăit niște iarbă.
Apoi ne-am relaxat treptat. Copilul e licean, adolescent, are nevoie de prieteni. Am relaxat și condițiile de venit acasă, m-am mai consultat cu doamna de la Antidrog în măsurile și abordarea decisă. Ok, nu mai e voie cu dormit în altă parte, dar e ok, vii și tu la 1-2-3 acasă în zilele de weekend. Azi așa, mâine așa, din ora 1 s-a făcut tot mai des ora 4 de venit acasă. Dinamica relațiilor se schimbă cumva. Copilul devine tot mai ascuns, mai morocănos, mai tot pe drumuri, tatăl nemulțumit de „vagabonzeala asta”, comunicarea se închide între ei. Apoi suntem nevoiți să plecăm un weekend la sat. Adolescentul pledează să rămână acasă. Mi-am amintit că și eu am rămas singură acasă la 16 ani și eram și fată ce mare scofală. Da, doar că eu fusesem eram o fată crescută la sat cu Alexandre Dumas, Michel Zevaco, Galsworthy, Faulkner, Rebreanu, surorile Brönte și Dallas-ul, iar maximul de entertainment pe care l-am cunoscut pe vară a fost Italia `90 și SUA `94 vizionate pe un televizor Diamant după ce veneam de la strâns de fân. A fost weekendul în care au venit și la noi acasă mai mulți să doarmă.
Vine Revelionul. Îl petrece cu toată trupa acasă la prietenul din primul paragraf căruia i-am zis generic John. Revelionul ar trebui să fie 2 seri, dar dintr-un motiv oarecare mama lui John (aflată în Dubai) decide că nu le mai permite. Al meu mă sună că vor merge toți la altcineva. Și, cumva, noi, din nu știu ce presimțire, nu mai suntem de acord: „Venim după tine, vii acasă.”

Ce nebunie am creat însă! Îl luăm dintr-o parcare Kaufland. E agitat, nervos, cu lacrimi în ochi de frustrare, își frânge mâinile, trântește portiera. Mă uit la taică-su, taică-su la mine. Ne șoptim: „a luat ceva cu siguranță”. El ni se vaită că s-a certat cu iubita, că urma să se împace în seara aia, că noi îi stricăm toate planurile etc. Era sâmbătă seara. Duminică plecăm la Decathlon pentru că urmează luni să plece în cantonament. După cantonament aflu de la antrenoare că s-a comportat execrabil, că de multe ori nu s-a trezit la antrenamente, că de fapt a lipsit de la școală toată luna noiembrie, toată luna decembrie, nu are note suficiente, nu are tezele date. What the actual f*ck??? De acasă el pleca în fiecare dimineață, doar eu sunt non stop acasă. La antrenamente mergea, dar nu mai ajungea și la cursuri. Eu înțeleg că e liceu, dar așa să nu mă anunțe nimeni… Bun, încheiem semestrul 1 cum îl încheiem într-un final, toată lumea e înțelegătoare.
***
E sfârșit de ianuarie, duminică, ora 3 a.m. Eu dorm. Taică-su doarme. Copilul îmi dă mesaj pe Whatsapp că mai stă până la ora 5 a.m. la Richard (la 2 colțuri de bloc de noi), că e toată trupa și e distracție. Na, zic … ok. La 5 a.m. ajunge acasă. Nu mă duc să verific coz … trust and all that bullshit, așa zis psihologii. La 8.30 a.m. dimineața ne trezim. Taică-su să plece la serviciu, eu pentru că nu mai am somn. Se trezește și el. La 8.30. Foarte alert, chiar agitat. „Păi tu nu dormi???”, zic. „Păi nu că am dormit și nu mai pot dormi”. No shit. Culcat la 5 trezit la 8.30. Mă uit la taică-su, taică-su la mine. Ok…
„Mă duc la Richard să bem o cafea și după mai ieșim prin oraș că-s toți acolo.”

Privind retrospectiv, nu pot decât să mă felicit pentru cât de tembelă am putut să fiu. Pe la 16 p.m. îmi dă mesaj că-și comandă Glovo că mănâncă toți, să-i pun bani pe Revolut. Îi scriu: „Ok, dar la 19 să fii în casă, mâine ai școală”. La 19 îmi dă mesaj că stă până la 20 că e și fata, vrea să împace (de la Revelion tot cu împăcatul…). La 20 sun, nu vine. „Vin la 21”. La 21 îmi scrie să nu-l mai terorizez că el nu mai vine deloc.

Se dărâmă cerul. Toată lumea care mă cunoaște știe că eu fac atacuri de panică la situații în care nu mi se răspunde la telefon, indiferent că e copilul, soțul, soră-mea, maică-mea, taică-meu.
Mă ia tremuratul. Logic. Ne scriem mesaje. Într-un final, cineva din trupă îl convinge să vină totuși acasă. Îmi dă locația să merg după el. Are aceleași reacții ca la Revelion: agitat, nervos, cu lacrimi în ochi de frustrare, își frânge mâinile. Dar nu trântește portiera.
Acasă purtăm o discuție. Luni pleacă la școală. Nu și ajunge însă, aveam să aflu mai târziu. Marți avem programare la Antidrog. Era făcută din timp, din noiembrie, era cumva ședința de încheiere pe care din cauza unor valuri de covid nu am mai putut s-o facem în 2021.
Fac cu el o înțelegere: tu nu mai lipsești deloc de la școală, luni-vineri ești acasă, iar noi te vom lăsa vineri și sâmbătă să mergi la chefuri și să stai cât vrei.

How stupid can a parent be? Acuma pe bune. La ce mi-o folosit mie că am citit sute de cărți, că am învățat toate capitalele lumii și știu și acum istoria românilor sau toată opera eminesciană? How stupid can I actually be? Chefurile astea sunt în apartamente Airbnb, închiriate de ei pentru câte o seară sau două. O gașcă de aceleași 4-5 persoane. Copilul e tot mai slab, tras la față, supt, coatele lui sunt ca la Auschwitz. Aflu de la dirigintă că nu, n-a fost săptămâna asta la școală. Săptămâna da? Nu ora, nu ziua, ci săptămâna.
Plâng.
Într-o zi de luni, e deja 10 februarie, îmi spune că merge să discute cu o cea mai bună prietenă a lui din gimnaziu, cu care rupsese relațiile din iulie 2021. Sun la mama fetei: „Măi, cum ți s-a părut că arată fiu-meu?” „Rău de tot”, zice. „Îngrozitor. Slab, tras la față, cadaveric.” Mda, îmi spun.
Aflu totul de la ea. Aflu că fac petreceri obscure cu alcool și droguri.
E miercuri. Sun diriginta, îi explic că va lipsi o perioadă nedeterminată de la școală. Capăt înțelegere și o recomandare de carte pentru situații din astea. O comand instant de pe emag. E de învățături creștine despre viața de familie. Na, n-am prea fost eu religioasă, dar zice și de droguri, sfaturi foarte de bun-simț de fapt dacă elimini caracterul religios. Pe scurt: vina e a părinților mereu. Magnific, ce să zic. Deja mă prinsesem și singură.

E joi. Vorbesc cu o prietenă să aflu dacă fata unei prietene de-ale ei, ce plecase de acasă la un moment și se droga, și-o mai revenit. „Nu, nu și-o mai revenit, de 4 ani e așa”. Prietena îmi zice: „Hai, du-te la psiholoaga mea. Te va ajuta.”
Mă duc. Joi la 17. La psiholoagă experiența e inedită. Râd și plâng simultan. Îmi spune clar: „Trebuie să vină și soțul neapărat și după vedem cum ieșim la liman. Nu va fi ușor”. Îl trimit pe soț duminică pentru că numai atunci e liber. Iese și el râzând după ce înăuntru a și plâns a și râs și a și îmbrățișat-o. Psiholoaga are 60 de ani.
Singura învățătură a psiholoagei: „L-ați pierdut pe copilul ăsta pentru că nu l-ați înțeles, l-ați lăsat să se îndepărteze de voi. Acum singura soluție este LOVE and CARE. Amândoi, non stop. Fără reproșuri, fără victimizare”. Mie: „Iar tu de azi nu mai plângi deloc”.

Copilul, în virtutea înțelegerii, plecase acasă de vineri după-masa și urma să revină duminică. Deși înțelegerea a fost fără absențe la școală și tot weekendul, să nu-l mai vedem deloc la față. Știu, veți citi și veți spune că în Norvegia ne-ar fi închis demult Protecția Copilului. Nu am decât să fiu de acord.
Duminică seara primesc mesaje vocale de la prietena lui din gimnaziu. Îmi descrie tot, tot. Când a început să consume, ce, de ce. Măcar atâta: aflu cu certitudine că a reînceput pe 15 decembrie.
E luni. Copilul tot nu a venit acasă. Soțul pleacă la serviciu dimineața, dar nu stă la program, la ora 14 e deja acasă terminat psihic. Plânge el, plâng eu. Vorbim cu copilul prin mesaje. Își calculase turele, știa că taică-su e de serviciu. Mereu și-a calculat atent și, începând acea duminică de când a refuzat prima dată să vină acasă la ora la care am spus eu, nu s-a mai întâlnit deloc cu taică-su la față: ba dormea el, ba era la școală, ba era plecat cu trupa, ba era tatăl la serviciu.
Îmi scrie mesaj că ajunge acasă la ora 18, face un duș și mai iese un pic prin cartier. Eu zic ok.
Dar la 18, când ajunge acasă, suntem amândoi acasă. Copilul e hiperactiv, nervos, își frânge mâinile. Din impuls îi smulg telefonul din mână, îi încui pe amândoi în casă și cobor la vecina de la etajul 1 care e mama prietenei mele (care mi-a recomandat psiholoaga). Ca norocul, prind telefonul fără amprentă. Intru să citesc conversațiile. Dau să fac screenshoturi, dar cine naiba știa că pe Snapchat mesajele dispar? Reușesc doar să fac un screenshot al celui care se presupune că a fost dealerul (18 ani) și-n apartamentul căruia s-au dat cele mai multe chefuri. După vreo 2 ore primesc mesaj de la soț să urc, o adormit.

L-a adormit taică-su fix cum îl învățase psiholoaga: îl iei în brațe, cu capul lui lângă inima ta și-l ții așa cât poți de mult. După ce a încheiat să-i spună lui taică-su cât de mult ne urăște a adormit într-un final.

Urc în casă și eu. Dezmeticită complet, cu mintea limpede. Îl sechestrăm decid. Soțul sună și anunță că nu mai merge 2 săptămâni la serviciu. O lună de zile. O lună de zile am dormit cu toate cheile casei în buzunar, l-am păzit non stop, prima săptămână mereu doi în casă. Inclusiv noaptea stăm de veghe nu cumva să se arunce pe geam. Nu-i mai dăm deloc telefonul. Doarme 24 de ore legate, de m-am și panicat.
Auzim doar cât de mult ne urăște și cum nu vrea să ne mai vadă. Nu e agresiv fizic, dar verbal și din privire simți că te-ar ucide. Încet-încet începe să-l accepte pe taică-su. Stau amândoi, se uită la filme. Nu vorbesc. Stau doar și mănâncă fistic. Copilul mănâncă non stop, de toate. Mâncare cât n-a mâncat de două luni. Ne spune constant că va pleca, la prima ocazie „scap și nu mai vin niciodată”. Refuză să mai meargă la consiliere la Antidrog, refuză să meargă la o altă psiholoagă. Afirmă constant că nu a luat absolut nimic.
Din ziua 2 am ținut legătura telefonic zilnic cu doamna de la Antidrog. M-a sfătuit pas cu pas: ce semne de sevraj să urmăresc, când și dacă să chem Ambulanța. Sun și la părinții celor cu care a petrecut ultima lună. Niciunul nu crede că și copiii lor ar fi consumat așa ceva. Mă compătimesc pe mine și atât.
În săptămâna trei de la sechestrare îl anunț pe copil că trebui să mergem să obținem un aviz pentru motivare la școală, iar asta implică o evaluare mai complexă. În mașină, când vede adresa pe care o pun pe Waze, îmi zice: „Mă duci la Psihiatrie la NPI (Neuropsihiatrie Infantilă)?” Al naibii că știa unde e sediul NPI.
Zic: „Da, dar tu nu trebuie să spui nimic din ce nu vrei. Intri și doar te uiți la ea dacă nu ai chef să vorbești”.
Suntem toți trei, dar intru doar eu cu el pentru că e pandemia mă-sii și nu vor să ne testeze pe toți trei. În cabinet intră doar el. După nici cinci minute mă cheamă și pe mine în cabinet și-mi comunică fără să mă privească fix în ochi: „Am consumat metamfetamine, cu amfetamine, cu cocaină, cu cristale (încă nu mi-e clar dacă cristalele astea sunt ecstasy sau ba).” Am început pe 15 decembrie la ziua lui Richard.” Nu zic nimic. Nu blamez, nu mă oripilez. Psihiatra consideră că nici durata, nici cantitatea de drog consumate nu impun tratament, nu-l ia în evidență și mă asigură că va fi bine. Recomandă psihoterapie, dar el încă refuză.
Îl îmbrățișez, râdem pe drum, îi spun să-și pună și masca și gluga pentru că trecem la ieșire pe lângă un liceu și poate-l cunoaște cineva. Râde și el. Își aprinde o țigară, plecăm acasă toți trei.
În tot timpul ăsta încerc și eu și taică-su să-l facem să înțeleagă că trebuie să se rupă în totalitate de toți prietenii cu care a petrecut, în special de dealer. Refuză vehement. Dar parcă vehemența scade de la o zi la alta.
Îmi amintesc constant și eu și soțul permanent ce ne-a zis psiholoaga: LOVE and CARE. Doar love and care.
După o lună îl întreb ce vrea să facă: stă acasă și pierde anul, rămâne repetent sau merge la școală să-l încheie. Îi comunic că pe mine nu mă interesează. Că și dacă rămâne cu 8 clase e perfect în regulă. Cât trăiesc eu și taică-su va avea ce mânca, iar când mor nu vom mai simți oricum nicio suferință. Se uită la mine diferit. Spune că merge la școală, dar nu și la antrenamente. Discut cu antrenoarea, înțelege și acceptă.
14 martie. De la 14 martie și până azi, în fiecare zi îl duc și-l aduc cu mașina de la școală. Vorbesc zilnic cu diriginta, prietena din gimnaziu mă informează că tot mai mult nu mai stă cu „ăia” nici în parcul școlii și nu le mai răspunde nici la telefon. După școală alege să stea în casă. Se joacă FiveM și stă pe Discord. E vesel, mănâncă. De la 1 mai a reluat și antrenamentele. 90% din timpul lui liber îl petrece voluntar în casă.

We are in a new phase of our lives. We listen to his music in the car. It’s some kind of trap-rap MGK, WS nu știu cum. E cu droguri, cu Militari, cu Alprazolam. Începe să-mi placă și mie. Fredonez și dimineața primul lucru zic: „Na, hai pune MGK”. Se uită la mine și râde. Acceptă să ne facem selfie-uri din mașină pe care le pune pe Snapchat. Cântă unul niște rime cu Alprazolam. Fac pe proasta și întreb care-i faza, că ăsta e antidepresiv. Îmi povestește cum a pisat cu John 14 pastile de Diazepam și le-au tras pe nas și le-a dat o stare de liniște, „te face să te simți așa, fără grijă”. Râde. Zâmbesc și eu. Îi zic să-mi arate o poză cu el când era high. Îmi arată o poză.

E ok, we are healing.

Love and care.