Mă trezesc dimineața, la prima oră. Nicio mișcare prin casă. Câinele sforăie de mama focului, cu cracii în sus, sprijiniți de perete, pe ușa de la intrare. Nu îi pasă de nimic, deschide un sfert de ochi, pe care îl închide rapid la loc.

Aceeași lipsă de reacție este și la sunetele din baie, gen duș sau tras apa. Dimpotrivă, se aude un sforăit și mai intens, ușor demonstrativ, gen Nu îmi pasă de soarta ta, boss, uite, eu sunt aici, cu ale mele.

Dau drumul la muzică, zdrăngăn chestii prin casă, țăcăn la tastatură. Nimic, câinele este leșinat la ușă. Sună un curier, de abia reușesc să îl urnesc din fața ușii, să o pot deschide.

DAR DOAMNE FEREȘTE SĂ DESCHID UȘOR, INSESIZABIL, UȘA DE LA FRIGIDER. Sau să foșnesc o pungă, orice, prin bucătărie. Nu am timp să termin gestul și e deja drepți în spatele meu, cu limba de un cot de la efortul fantastic de a se deplasa de la ușă până la mine.

În rest, la fel, mâncăm orice, gen un kil de dovlecei, dar boabe, mnup.