După ultima mea întâlnire cu caloriferul am fost forțat în mod aproape abuziv să jur că nu voi mai sta în proximitatea elementelor periculoase.
M-a pus ăla mic să zic cu voce tare:
(el dicta, eu repetam, coana Tanța se pregătea de niște chifteluțe, trăgea cu coada ochiului și se amuza din bucătărie)
– Repetă după mine: (zice el) Eu…
– Eu.
– Ilie Butelie…
– Ha?!
– Zi domnule așa!
– Ok, Ilie Butelie…
– Jur pe roșu,
– Da’ de ce pe roșu?
– Așa trebuie. Hai, domnule, jură!
– Jur pe roșu…
– Că n-o să mă mai apropii în viața mea,
– Că n-o să mă mai apropii în viața mea…
– De vreun calorifer.
(din bucătărie se aude o voce înfundată)
– Sau de vreo blondă

Nu știam la ce mă obligă acest act submisiv așa că n-am zis nimic nici de blondă nici de calorifer, când o văd pe coana Tanța că vine spre mine cu un cuțitaș în mână.
M-a luat un pic cu călduri.
Mă fac că n-o văd.
Îmi dă una la gioale – de control – cu vădita impresie că gaura din tibie e doar o șmecherie să nu mai duc gunoiul și zice:
– Țuțuraș, nu mai am usturoi, ia du-te repede aicea la Trex până nu închide să iei usturoi și-ți trimit eu mesaj dacă mai vreau ceva.
Trex e o piață de țărani autentici olandezi, ei cu pălării, ele cu batic, totul bio pe gustate.
Am vrut să plec așa cum eram dar m-a luat la rost doamna cu cuțitașul:
– Unde pleci așa, zici că ești săracul satului, ia o cămașă pe tine…
Nu apuc să mă închei la toți nasturii, vine din nou, de data asta fără cuțitaș:
– Auzi, ia și niște leocoplast.
– Te-ai tăiat?
– Nu dragă, ia să-l am în casă, că cine știe…
– De la Trex?
– Eh de la Trex, treci pe la benzinărie.
N-aveam chef să văd abțibilduri cu nea Izmană și “I did that” dar dacă simte coana Tanța că vine criza de leocoplast, hai că trec.

Din motive la care nu am o explicație logică, ea la mașină – pe față – are număr de România – în statul în care locuim e perfect legal, poți avea ce numere vrei tu.
Și-a pus coana Tanța numărul ei de la Dacie, că cică așa-și mai aduce și ea aminte de unde-a plecat.
În fine, iau mașina ei și mă duc la piață.
La fix, tocmai se pregăteau amișii să-nchidă.
Am pipăit usturoiul fără să știu de ce și pentru că nu mă pricep am luat prima legătură.
Mă duc apoi la benzinărie, iau leocoplast.
Și niște pungi de cipsuri care mi s-au părut mie foarte bune, toate aromatizate natural, multe culori, ceva special, made in China.

Când să plec, un Jeep cu număr de Buzău parchează cu botul fix în fața mea.
Vă zic, am mai avut întâlniri de gradul 3 cu români prin America, dar ca asta…
Din el coboară un domn de etnie buzoiană și-un băiat mai colorat.
Primul intră legănându-se în peco, al doilea îmi vede numărul, ezită un pic, după care pune degetul mare de la mâna dreaptă pe nara dreaptă și suflă un jeleu din nara stângă.
Vine către mine.
Din instinct, îmi amorsez telefonul pe 911.
– Boss, Românian?
Deschid un pic geamul.
– Ar iu Românian?
– Bună seara – zic.
Mă salută și el.
– Ce faci, boss?
– Ce să fac, am luat leocoplast.
Îmi inspectează vizual mașina.
– Boss, nu vrei o fată? Am o dulceață blondă, 50 de para.

Acuma ce să zic, recunosc, mie mi-e mereu poftă de dulceață, dar asta mi s-a părut cam scumpă. La supermarket e vreo 5 dolari, la Trex e 3…
– Sunt obosit, frățică.
Dealerul de dulceață nu se lasă.
– Dă cât ai la tine.
– Mai am 2 dolari c-am luat și cipsuri…
Revine buzoianul din peco.
Îi face semn, urcă în mașină.
Dă un pic în lateral și când ajunge în dreptul meu îmi zice:
– Du-te bă acasă că-ți moare copiii dă foame.

Concluzie adevărată că îndată ce-am ajuns acasă m-a luat coana Tanța la rost de la intrare:
– Hai domnule, ce-a durat atâta? murim de foame aicea…

Acuma mă duc la ăla mic să jur pe roșu.