Gata, am ajuns la adăpost.
Am trecut prin cea mai mare sperietură a vieții și nu cred c-o să-mi revin prea curând, așa că dacă mai zic vreo prostie, e de la zgâlțâiala psihică. Încerc să vă povestesc ce s-a întâmplat în ordinea în care s-a întâmplat.
Câțiva dintre voi deja știu, nu mai e un secret, lucrez ca civil la o agenție cu caracter militar. N-am nimic de-a face cu operațiunile militare, sunt contractor tehnic, de obicei vin înaintea zgomotului, îmi fac treaba și plec. Dacă am noroc, echipa mi-o fac eu, așa că majoritatea suntem români.

Cafea

Cu câteva zile înainte să înceapă nebunia cu rușii, ne dă agenția bilet galben și zburăm. Eu, Nae, nea Manea și o fată din New Jersey. Destinație necunoscută, 12 ore de zbor, ne-au dat doar apă. Aterizăm. Când am coborât am crezut că e greșeală și-a alunecat avionul într-un câmp. Ne preia o fată blondă, bună-n draci, culoare albă, ochi de sticlă, costum albastru cu eșarfă, dobră viecșor!
Zic
– Domnișoară, unde suntem?
Blonda amabilă. Prea amabilă.
– În paradis. Welcome to Poland! Doriți să vă servesc cu ceva? Orice și vă servesc.
– Uh! Pentru început aș alege o cafea.
N-apuc să văd cafeaua, ne bagă într-o dubă și dă-i pedale.
N-am avut geamuri la dubă așa că am ațipit.
Ajungem la granița cu Ucraina.
Aici ne preia un domn cu puternic accent nord-estic, bărbiță corespunzătoare, fermier, altă dubă, drumuri mai proaste.
– Dom’le dragă, îndrăznesc eu, nu putem opri să luăm o cafea?
Bag seama că e și dentist că mi-a răspuns scurt.
– Niet. Da sî știț cî cafeaua păteazî dințî.
Zic
– Nu, că n-am pete pe dinți, sunt galbeni uniform.
De la zgâlțâit și fus orar mutut simt un gust amar în gură.
Nu-mi mai trebuie cafea.

Și fulgi

La mai mult de o zi după ce-am plecat de acasă ajungem la destinație.
Rupt dar obișnuit cu drumurile lungi îmi revin când văd locul.
Câmp negru.
Fără pomi, fără dealuri, noapte-n câmp și-o hardughie.
Fostă puierniță transformată în datacenter.
Dar n-au măturat și ei înainte, era pe jos un covor alb de fulgi de gâscă.
– S-aveț grijî pi uni călcaț cî sunt calorifere – zice fermierul.
Ce caterincă și la ăsta, mă gândesc, așa le zie el la găinați?
– Ce calorifere, meștere?
– Calorifere, sunt calorifere pin fulgi. O vinit instalatorii da n-o avut timp sî li punî șî le-o lasat pin fulgi.
E frig de mori, dar caloriferele dorm în fulgi.
Ne apucăm de treabă.
Majoritatea echipamentelor sunt pe platforme în cabine telefonice.
Ca să câștigăm timp nu mai coborâm treptele, sărim de pe scară.
De câte ori sărim, un norișor de fulgi se ridică-n jur ca la prințesele Disney.
E forfotă și abia dacă avem timp să vorbim.
Se văd doar degete tastând cu greutatea unui fulg în eter.
Pe la 3 primim semnal.
Centrala confirmă.
Fermierul e tot cu noi.
“Mare te-a mai făcut mă-ta” mă gândesc eu apreciativ la statura lui.
Sunt echipe de tehnicieni locali care preiau fiecare comandă și li se citește bucuria pe față.
El nu zâmbește.
Într-un final ne întâlnim toată echipa pe platforma din mijloc.
Sunt amețit.
Nea Manea vine cu testele de triangulare.
Fata din Jersey închide consola.
Totul pare în regulă.
Vine și Nae:
– Domn’ profesor, să nu mă-njurați, v-am adus o panaramă de cafea…
Sinceritatea lui dezarmantă e amplu apreciată.
Când să duc ceașca la gură aud o pietricică pe acoperiș.
Plouă?!…
Încă una cu sunet surd. De data asta în peretele dinspre nord.
Un “flump!” onomatopeic.
Și-ncă două.
Flump, flump!
Nu apucăm să ne dezmeticim, fermierul se aruncă spre noi și ne rade de pe platformă.
Cădem ca niște saci de moloz în puf de lebădă.
– Nu vă mișcaț! Sî tragi cu arma! zice el șoptit.
Se târăște spre întrerupător.
Se ridică-n genunchi, stinge lumina după care un flump înfundat și-un corp greu căzând.
Îmi imaginez un nor perfect.
Nimeni nu scoate niciun sunet.
Din când în când se aude un flump.
Mi se pare că aburii din gură ies și semnalizează locul unde suntem.
Paralizat de frică încerc să îmi țin respirația.
Simt cafeaua cum îmi frige mâinile și mi se scurge pe mânecă.
Mă frige ceva la piciorul drept – cum naiba a ajuns cafeaua până acolo?!
Trec minute.
Poate zeci de minute.
Sau poate ore.
Cafeaua de pe mâini a înghețat.
Piciorul nu-l mai simt…
Mă gândesc că i-am luat o pereche de cercei lu’ coana Tanța de ziua ei și i-am ascuns în bucătărie în spatele borcanului de cafea. Ea nu bea cafea, n-o să-i găsească.
Dar dacă vin măicuțele pe la ea?
Vin și alea beau cafea.
Și-o să tragă de borcan și-o să vadă cutiuța cu cercei.
Sunt albi și în formă de fulgi.
Gândurile mi se rarefiază.
Văd măicuțe.
Și lebede.
– Domn’ profesor! Domn’ profesor! strigă Nae la mine.
Dau să mă ridic.
Sunt înconjurat de soldați cu arme.
Unul din ei e aplecat deasupra mea și îmi pansează piciorul.
– M-au împușcat?
– Nu, domn’ profesor, ați căzut pe calorifer.

Ce a urmat e doar o istorie pe care ne-am fi dorit să n-o trăim.
Sirene, morți, spaimă, frig, copii fugind plângând și strigându-și tatăl.
O istorie care ne-a lăsat cu gura căscată și sufletul încremenit.
La un pol se află un nebun paranoic, la celălalt un senil în izmene.
Vă zic, mi-am regândit toate opțiunile de viață după ce-am văzut în două zile (atât ne-a luat să ieșim de-acolo).
Sunt bine, am o gaură-n tibie dar fizic sunt bine.
Am trecut cu microbuzul pe lângă o educatoare care-și conducea copiii către un alt sat, satul lor era în flăcări.
Ce-am văzut în ochii lor mă bântuie de nu pot să dorm.

PS: după episodul ăsta am sunat la coana Tanța.
Făcea lecțiile cu ăștia mici și se distrau de minune că omul are 46 de cromozomi, cimpanzeul 48 și cafeaua 44.
Apoi i-am scris lui Cetin să vă spun că vă iubesc.