O casă fără de ferestre e o casă oarbă. Trei fobii mari am pe lume. Frica de a orbi, frica de întuneric și desigur, frica de a nu face cancer precum tata, dar asta hai să spunem că nu e fobie, ci o teamă justificată de întâmplările vieții.

Prima oară când am fost la oculist și mi-a spus că trebuie să port ochelari, adică prin clasa 1, cred că am plâns o săptămână încontinuu. Pentru că brusc, am dat cu capul de prima fobie a vieții mele. Cea de a rămâne orb, închis într-o lume a întunericului din care să nu mă poată scoate nimeni, niciodată. Să nu pot vedea cerul, să nu îi văd pe cei dragi, mi-era o frică teribilă, din care nici acum nu sunt chiar scos.

Probabil frica asta a dus, în timp, și la frica de întuneric. Pe care nu știu să o fi avut în copilărie, dar pe care am depistat-o în adolescența târzie, când m-am mutat prima oară cu chirie și am realizat că nu am cum să dorm cu lumina stinsă sau nu mă pot uita la televizor pe întuneric, dacă patul, fotoliul sau canapeaua nu e lipită de perete. Cu toate că, în copilărie nu aveam nici o treabă, pe vremea răposatului să urci 9 etaje pe întuneric era ceva obișnuit în fiecare zi.

De aceea, pentru mine să accept provocarea de a trăi într-o casă fără ferestre timp de o săptămână este destul de dură. Pentru că nu suport întunericul, chiar unul din motivele pentru care am ales casa unde stau acum este că are ferestre uriașe, inclusiv o bucată de acoperiș fiind din sticlă.

Dar vom lupta până la capăt și până la întâlnirea cu primul psiholog veritabil.