În întunericul gros al încăperii, singura sursă de lumină era o fereastră mică cât un pumn, prin care se strecura aer și o rază palidă de lună. Praful plutea ușor în aer, vizibil în această rază subțire, iar aerului îi lipsea acea mișcare browniană a particulelor. Totul părea înghețat, prins într-o melasă temporală.
În colțul de lângă fereastră, așezat pe podeaua de piatră, stătea un bătrân cu barbă albă, lungă și neîngrijită, îmbrăcat într-o cămașă lungă pâna la glezne. Cămașa fusese, odată, albă, dar acum culoarea i se pierdea în penumbra grea a celulei. Genunchii îi erau ridicați la piept, cuprinși de niște mâini ce lăsau amintirea unei umbre de putere și se strângeau, spasmodic, ca și cum ar fi fost singurul lucru care mai îl țineau pe bătrân legat de această lume. Ochii îi erau obosiți, privind în gol, parcă căutând o urmă de speranță acolo unde nu era decât întuneric și praf.
În picioare, la o distanță care părea foarte mică datorită înălțimii sale, se ridica o siluetă. Un bătrân înalt, căci și acesta era bătrân, îmbrăcat într-un costum negru impecabil. Fiecare cusătură era perfectă, fiecare plisă era precisă, iar stofa avea strălucirea aceea a bogăției absolute. O batistă roșie își ițea dunga din spatele tăieturii buzunarului. Cravata sa era argintie, ca luna, iar butonii de la mâneci, două diamante explozive, străluceau, în lumina slabă, ca niște flăcări. Ochii lui ardeau cu o flacără roșie, o flacără care nu era a unei pasiuni pământești, ci a unui foc ce arde din locurile în care gândurile nu mai sunt gânduri, ci doar dorințe fără limite. Ochi care nu doar priveau, ci păreau că ard, consumă și lasă în urmă doar cenușă și energie.
Nu se auzea nimic în camera care până și praful se oprise din mișcare. Nici sunete, nici respirații, doar cei doi bătrâni, două statui, una a deznădejdii și cealaltă a victoriei și luxului, privindu-se reciproc.
Apoi, vocea celui înalt a venit. Nu ca un sunet pur și simplu, ci ca o sfâșiere fizică a liniștii, ca și cum ar fi fost tăiat aerul însuși, cu o sabie invizibilă. Cuvintele căzură, lovind totul în jur, lăsând impresia că, din pereți au început să cadă urme de piatră, de la duritatea loviturii.
– Ai pierdut, bătrânul meu tată. Ai pierdut.
Fiecare literă avea greutate, fiecare cuvânt era o lovitură care alunga încă un strop de viață din trupul celui ce stătea jos. Bătrânul nu s-a mișcat. Nimic nu a dat de înțeles că ar fi auzit, nici un mușchi, niciun rictus, o pleoapă fluturând sau un rid pe frunte. După un moment, doar umerii au început să se-ncovoaie și mai mult, dacă se putea mai mult.
– Sufletele lor… continuă bătrânul fiu, iar vocea lui deveni și mai crudă, mai plină de o satisfacție care nu cunoaște margini. Sufletele tuturor sunt ale mele, acum. TOATE. Îți poți imagina atâta bogăție? Dar ce vorbesc, desigur că poți, tată, doar ai avut-o atâta timp.
Cuvântul TOATE a fost rostit cu o forță atât de mare, încât păru că pereții camerei se-ntremură. Până și praful din aer prinse a se mișca, căutând refugiul în colțurile unde nu ajungea mica rază de lună
– Am încheiat lupta noastră, spuse figura în negru, iar acum vocea lui are un ton calm, dar care părea mai terifiant decât orice furie. Era calmitatea celui care cunoaște victoria absolută. E pace acum. Și e bine. Așa cum trebuia să fie de la început, dacă aveai puterea să înțelegi asta.
Bătrânul din colț încă nu vorbește. Doar stă acolo, ca o statuie a disperării, ca o monedă a timpului care s-a oprit în miezul unui ceas ce nu va mai bate niciodată. Mâinile îi rămân pe genunchi, iar barba căruntă pare și mai lungă în lumina slabă, mai departe de orice speranță.
– Pacea… șoptește, în sfârșit bătrânul, și cuvintele lui par să sune nelumesc de slabe și eterice. Numești asta pace? Pacea unui cimitir…
Figura în negru se apropie încet, calculat, de prizonierul său. Pașii poate că erau liniștiți, dar sunetul lor sună ca o sentință, la fiecare lovitură în piatra celulei. Se lăsă pe vine în fața sa și își apropie ochii de ochii bătrânului, pentru ca acele flăcări roșii să poată fi privite în toată ura ce ardea din ei.
– Un cimitir? întreabă el, și în vocea lui parcă se-auzeau ecourile a milioane de voci. Un cimitir? De ce, tată? Pentru că, pentru prima dată, de la prima scânteie a universului, și-au găsit un rost? Au un scop? Spune-mi, o, tu, tatăl nostru care erai în ceruri. SPUNE-MI!
Strigătul ricoșă din pereții de piatră, stingându-se în ecouri adânci.
Bătrânul în alb deschise ochii, privind în jur. Se afla într-o sală care părea că nu are pereți, datorită întinderii uriașe. O ceață subtilă cobora spre podeaua neagră, ascunzând-o privirilor mai mult de un stat de om Privi în jos și își văzu trupul așezat pe un jilț impozant, sculptat dintr-o piatră verde de malachit. Cămașa sa albă, veche și murdară, se transformase într-un veștmânt de un alb strălucitor, drapat pe trupul său în pliuri precum valurile În fața sa, pe un jilț similar, deschisese ochii și bătrânul în negru. Amândoi se priviră și își văzură trupurile și chipurile de pe care urma bătrâneții dispăruse, lăsând doar trufia și flacăra din ochii omului negru și oboseala sfârșită din ochii celui în alb.
– Am ieșit din caverna minții. Hai să terminăm cu mascarada asta. Să facem Lumină, nu? spuse omul în negru, fluturând, în același timp, din mână.
Ceața dispăru pe loc iar, în locul ei, apărură trupuri. Sute, mii de trupuri, poate, de oamni în negru, cu fețele acoperite de măști negre, purtând, în mâini, ceea ce păreau lănci ca niște tridente, cu vârful central foarte lung, iar lateralele încovoiate spre interior. Un singur sunet răzbătu din piepturile lor, ca o șoaptă guturală, ce ar fi îndoit stejarii:
– Samael!
– Bine și rău. Ce concepte interesante și fără nicio bază în realitatea ce ne înconjoară. Nu e așa, tată? Cum numesc asta pământenii? Marketing? O minciună repetată de foarte multe ori devine un adevăr. Nu contează conținutul mesajului, ci contează momentul său și emitentul, nu? Apelul la infailibilitatea divinității marchează momentul despărțirii apelor, apariția răului suprem și persistența binelui etern. Nu există lumină, dacă nu există întuneric, așa cum nu știi ce este binele, dacă nu ai simțit vreodată răul.
– Samael, se auzi vocea omului în alb. Toată discuția asta…cui îi pasă de ea? Au trecut milenii, milenii în care am fost despărțiți de hăurile spațiului și timpului, de ce acum, brusc, contează imaginea pe care o ai în ochii celorlalți?
– O, Adonai, spuse Samael, cu acel zâmbet înfiorător. Dar îmi pasă. Tuturor ne pasă. Pentru că ne interesează, într-adevăr, controlul, dar nu vrem o masă amorfă de răzvrătiți. Vrem tot pachetul de divinitate, cum l-ai avut și tu.
Un dangăt de bronz răsună în sală și o voce melodioasă de femeie se auzi împrejurul lor:
– Toate formalitățile au fost încheiate, părțile au fost notificate în acest sens. Confirmăm transferul prin forță brută a tuturor acțiunilor planetei Geea din proprietatea Complexului Elohim-Adonim, prin reprezentantul său, Adonai, către Corporația Samael, reprezentată de acționarul său principal, Prince Louci-Fére. Energia e în siguranță. Galaxia trăiește.
– Galaxia trăiește, se auzi cavernos, dinspre Samael.
– Încă, șopti Adonai.
În întunericul gros al încăperii, singura sursă de lumină era o fereastră mică cât un pumn, prin care se strecura aer și o rază palidă de lună. Praful plutea ușor în aer, vizibil în această rază subțire, iar aerului îi lipsea acea mișcare browniană a particulelor. Totul părea înghețat, prins într-o melasă temporală.
În colțul de lângă fereastră, așezat pe podeaua de piatră, stătea un bătrân cu barbă albă, lungă și neîngrijită, îmbrăcat într-o cămașă lungă pâna la glezne. Cămașa fusese, odată, albă, dar acum culoarea i se pierdea în penumbra grea a celulei. Genunchii îi erau ridicați la piept, cuprinși de niște mâini ce lăsau amintirea unei umbre de putere și se strângeau, spasmodic, ca și cum ar fi fost singurul lucru care mai îl țineau pe bătrân legat de această lume. Ochii îi erau obosiți, privind în gol, parcă căutând o urmă de speranță acolo unde nu era decât întuneric și praf.
În picioare, la o distanță care părea foarte mică datorită înălțimii sale, se ridica o siluetă. Un bătrân înalt, căci și acesta era bătrân, îmbrăcat într-un costum negru impecabil. Fiecare cusătură era perfectă, fiecare plisă era precisă, iar stofa avea strălucirea aceea a bogăției absolute. O batistă roșie își ițea dunga din spatele tăieturii buzunarului. Cravata sa era argintie, ca luna, iar butonii de la mâneci, două diamante explozive, străluceau, în lumina slabă, ca niște flăcări. Ochii lui ardeau cu o flacără roșie, o flacără care nu era a unei pasiuni pământești, ci a unui foc ce arde din locurile în care gândurile nu mai sunt gânduri, ci doar dorințe fără limite. Ochi care nu doar priveau, ci păreau că ard, consumă și lasă în urmă doar cenușă și energie.
Mie imi place. E buna. Felicitari.
In descriere puteai sa dai o “aerul era nemiscat” sau “praful ramanea suspendat in aer fara miscare” decat sa o rupi stiintific cu miscari browniene. Vine cam asa subit si dintr-o data. Restul textului imi place, sa vedem mai multe take-over facute de corporatia d-lui Lucian Fére.
Cat e fidbecu, tot 50?
Am căutat em dash (—) în textul ăla și nu e. Ce-ai făcut, bătrâne, l-ai scris de mână?
spre rusinea mea
Mi se pare ca apare automat, cand scrii dialoguri in Word.
Ai creat atmosfera inca dinainte de a termina tabloul, intuneric apasator, o sursa de lumina dramuita, piatra grea si rece, un punct de culoare, personaj suferind, personaj puternic, Caravaggio ar da aprobator din cap.
Doar ca tot el te-ar bate la palma cu rigla (sau cu pensula) pentru ca il prezinti ca si cum ar fi un power point, nu un tablou. Adjectivele demonstrative pun o distanta intre tine si subiect: “aceasta raza”, “acea miscare” , “stralucirea aceea” . Functioneaza cind sint relative la personaj (batrinul privea acea raza), nu merg la fel de bine cind cititorul trebuie sa contempleze acea raza ( daca nu e poezie).
Personajele sint aratate cu indicatorul de lemn, la harta: “acolo statea un batrin… la mica distanta o silueta, un batrin inalt, caci si acesta era batrin”. Eu, cititor, ramin inafara tabloului. Daca articulez in mod hotarit, “batrinul statea asezat pe podeaua de piatra” , simt un suflu de energie care ma trage inauntrul scenei descrise, nu mai sint un simplu spectator.
“Parca cautind o urma de speranta” : aici as taia “parca”, pentru a evita cacofonia, dar depinde de cum ai imaginat personajul. Inlaturind urma de dubiu rezulta ca intr-adevar cauta speranta si asta s-ar reflecta in dialogul pe care ma astept sa il aiba cu Teribilul.
Descrierile sint un pic anevoioase, cautind perfectiunea unui detaliu. “O batistă roșie își ițea dunga din spatele tăieturii buzunarului.” Prea multe genitive, pina la sfirsitul frazei unica pata de culoare isi pierde focusul. “O batistă roșie își ițea dunga din spatele buzunarului taiat impecabil”?
“Cravata sa”, “ochii lui” pot fi eliberate de sub jugul posesivelor.
Imi place modul in care ai descris pasiunea demoniaca a privirii, se pot cizela un pic repetitiile dar e puternic sugestiv.
Ideea e intriganta, povestirea e punctul tau forte, aici intr-un stil diferit de cel al “Pompierului”, mai contemplativ si reflexiv. Banuiesc ca e o “prima asezare a ideilor”, dar o corectura i-ar da un pic de prospetime si cursivitate.
e scris din.prima, pe la 1 noaptea, chior de somn. multumesc frumos ptr feedback, ma ajuta enorm, unele din observatii le am avut si eu in locuri unde nu mi a placut.