Sunt unele momente în viață când mi se termină bateriile nervoase. Pur și simplu nu mai am energie să absorb tâmpeniile din jur și undeva fâsâie o baterie.

Așa a fost și ieri. M-a afectat incredibil de mult moartea acelui copil ucis de preotul ortodox prin înecare. Și nu neapărat actul în sine, ci povestea, imaginile, faptul că bietul copil a fost fără apărare până în ultimul moment, pentru că tatăl său, în loc să îl apere, se holba la popă cum îl bagă în apă cu gura deschisă.

Pentru mine, copiii sunt un subiect sensibil, declanșat de pediatra Dr. Mustafa, de la Judetean Ilfov, care mi-a zis, când s-a născut primul copil, că ea e de părere că trebuie să ne pregătim de ce e mai rău și că oricum, suntem tineri, mai putem face altul fără probleme. Copilul avea icter de bebeluș mai pronunțat, nu avea nici pe dracu. Din cauza ei, după 11 ani încă verific în dormitor, în timpul nopții, dacă respiră copiii.

De atunci, subiectul ăsta este foarte sensibil la mine și s-a reflectat asupra oricărui copil pe care îl știu sau de care aud. Nu suport ideea ca un copil să sufere, să fie bătut, să aud că este traumatizat, iau foc și îmi explodează capul.

După care, citesc despre un fost cunoscut care deplângea PR-ul greșit al patriarhiei, pentru că nu e normal să ne agităm atât pentru un copil mort la botez, când sunt atâtea alte botezuri de succes. Efectiv chestia asta mi-a pus capac. Nu am mai putut să suport, i-am dat block, am făcut mișto dimineață de un coclete credincios care avea o treabă cu mama, după care am luat copiii și am plecat la Constanța, să ne răcorim.

A fost distractiv să ies cu puii mei cei mari, doar noi. (din cauză că cea mică are rău de mașină dacă merge cu honda). S-au făcut mari, sunt haioși și miștocari, mă iau în bășcălie ca niște profesioniști, mi-au descrețit fruntea ca nimeni alții. Cu ocazia asta am aflat că pe fiul l-a lăsat Tenet cu o grămadă de întrebări, așa că l-am mai urmărit o dată și am încercat să îi explic de prin el chestii, fiica mi-a trântit că DJ Project și Ellie White e muzică de boșorogi și ea nu are de unde să știe de ea, am mâncat niște scoici destul de nășpuțe la un restaurant din port, nu știu care și am venit înapoi pe ceață ca niște eroi. Eroi dormind, că doar eu am fost treaz.

M-am calmat? Nu complet, încă îmi pocnește o venă când mă gândesc la asta. Dar am avut timp să mă gândesc la mine și la ce vreau de la cei din jurul meu și deja am început să plivesc din neghina de care m-am înconjurat. Am nevoie de o pauză? Poate. După 16 ani de muncă, zice panseluța din mine că da. După care îmi aduc aminte că sunt oameni care lucrează 45 de ani în condiții infernale și vin acasă, au grijă de familie, se bucură de copii și își văd de treabă. Bine, sau îi bat de îi zvântă, dar să zicem că nu vorbim de ardeleni săraci.

Așa că mergem înainte.