Citeam articolul lacrimogen de la Radu, în care ne cere, cu lacrimi în ochi, să salvăm magazinele de cartier, acele locuri frumoase, unde patronul ne cunoaşte si ne salută, aproape la fel de idilic ca în Cheers.

Care e faţa adevărată a magazinului de cartier?
Magazinele de la colţul blocului meu sunt 2. Unul, lipit de un bloc, făcut dintr-o tablă neagră vai mama ei. Înăuntru, un dude simandicos, plin de băşini aromate, care îţi aruncă ţigările sau berea, într-un dispreţ deosebit. Vai de capul tău să îi ceri o sticlă de apă minerală, care sticlă se află în frigiderul de afară, deci trebuie să îşi mişte importantul cur câţiva metri. Va începe să pufnească de parcă ţi-ar face o mare favoare că îţi dă o sticlă nenorocită, nu minimum un bax.

Celălalt magazin de cartier e la parterul unui bloc, un hochparter de ăla înalt, la care ajungi urcând o scăriţă. Doamna patroana este extrem de pătrunsă de statutul său patronal, îşi înjură angajatele în gura mare, aruncă sticle prin magazin, se zbârleşte la cine îndrăzneşte să o întrebe ceva. La un moment dat, am intrat seara acolo, să iau o îngheţată pentru nevastă-mea. Îmi iau îngheţata din frigider, pentru că nimeni nu s-a deranjat să mi-o dea, plătesc şi plec. Când ajung jos, iese patroana .

Alo, alo, domnu, veniţi incoa puţin

Eu, delicat, mă întorc, urc scările să văd ce vrea femeia. Când colo

Credeţi că uşa la frigiderul de îngheţată se închide singură?

Lăsasem capacul uşor dat într-o parte. Pentru că ele nu voiau să mă servească, fiind de parte tejgheaua. Normal, m-am întors şi am plecat.

Astea sunt magazinele alea de cartier după care plângem, Radule? Alea în care tanti patroana te scuipă în ochi?
Mersi frumos, dar nu. Prefer să fiu înjurat la hypermarket.