Prin clasa a 6 a, aveam un profesor de atelier, sau maistru, ce spanac erau ăia pe vremuri, o dulceaţă de om, pâinea lui dumnezeu. Omul nu se enerva niciodată. Dar niciodată. În schimb, cum făceai cea mai mică greşeală, te chema mieros la el:

– Ia vino, tovarăşe Arhi puţin până la mine, să discutăm teorema de 3 simplă (aşa zicea el, nu săriţi).

Şi se ducea sărmanul Arhi, cu capul înşurubat între umeri, plin de umilinţă, ajungea în faţa catedrei şi începea chinul şi teroare. Omul avea unghia de la degetul mare, MARE. Exajerat de mare. Lăsată anumit mare și ascuțită, fix pentru asta. Şi îţi apuca lobul urechii între arătător şi unghia de la degetul mare şi începea să strângă. Şi strângea şi strângea, până simţeai că leşini de durere.

– Tovarăşe Arhi, cine sunt eu pentru dumneavoastră?
– Sunteţi dumnezeu, tovarăşe profesor?
– Şi de ce îl mânii tu pe dumnezeul tău?

După ce începea să curgă sângele, ne trimitea în bancă, interzicându-ne să ne ștergem sau să ne dezinfectăm locul. Pentru că era marca mândriei de a fi vorbit cu dumnezeu. Și nimeni, băi, nimeni nu avea nimic împotrivă, dimpotrivă, când ne vedea cu cămășile murdare de sânge, începeau să râdă, ce faceți bă, l-ați supărat pe dumnezeu?

Mi-am cunoscut, în timp, colegi din generală. Unii își mai aduc aminte de gunoiul ăla, care sper că a murit în chinuri provocate de un cancer agresiv. Lucrul comun pe care îl aveau, majoritatea, era acceptarea violenței. Lasă, băi, că a făcut oameni din noi, uite ce bine am ajuns. Evident, nu am mai vorbit cu ei vreodată.