Nevastă-mea e o femeie superstiţioasă. Nu exagerat, dar are nişte mici dude. Nu te întoarce înapoi, că nu îţi merge bine. Când a buşit maşina, s-a întors înapoi, deci clar de vină a foat superstiţia. Nu ne sărutăm sub pragul uşii. Nu dăm sare cu împrumut. Nu dăm chibrite cu împrumut. Nu ducem gunoiul seara. Şi o grămadă de prostioare de astea.

Altă chestie e că crede în zodii, lucru care pe mine mă scoate din sărite. Adică eu, om al secolului 21, ar trebui să cred că destinul îmi este scris de un grup de bulgări de pământ, care se văd în forma aia doar de pe pământ, pentru că altfel distanţele dintre bulgări sunt uriaşe, în toată spaţialitatea lor.

Pe nevastă o iubesc şi în timp am învăţat să accept păsărelele astea şi să nu le iau în seamă.
Dar voi, cum puteţi trăi frate în misticismul ăsta, dominaţi de frici şi temeri antice? Nu aveţi impresia că lumea voastră e mică, strâmtă şi nu vă lasă să vă dezvoltaţi?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.