Vorbeam ieri pe chat despre diverse și, la un moment dat, a venit vorba de pizza, care cum îi place, chestii de astea. Și, brusc, m-a lovit o amintire.
Prima oară când am gustat pizza a fost în liceu, în clasa a 11 a.

Am făcut liceul în Giulești, pe Șoseaua Butuceni 10. Am uitat cum se numea stația de tramvai, dar prima de la noi se numea Flămânda și următoarea era Prunaru. Destul de descriptiv pentru starea cartierului, în anii ăia. În omniprezentul complex alimentar de la parterul blocului din stație fusese o cofetărie, mult timp. Locul unde am învățat că cea mai bună prăjitură din lume era prăjitura Cartof, care arăta ca un rahat de urs tapetat cu nucă, dar bun, doamne ce bun. Era 3 lei, ne strângeam câte 2-3, puneam bani mână de la mână și împărțeam un cartof de ăla. Uneori, când dădea vreunul de bani, ne luam și un Pepsi la sticlă, 1.25 lei sticla. Nu știu de ce, dar undeva, în minte, în continuare cred că, pe vremea aia, Pepsi era mai gustos decât acum. Cola nu știu, că am băut târziu, când era promoția aia de dădeau un pager pentru capace.

În 1992, în locul cofetăriei a apărut o pizzerie, unul din primele businessuri private din zonă, altele decât chioșcurile cu vată de zahăr și gogoși, care inundaseră toate trotuarele. Evident, nu aveam bani să intru, dar nici nu mâncasem pizza vreodată, deci nu prea știam dacă pierd ceva sau nu. Îmi plăcea ideea, de la desenele cu țestoasele ninja, practic eu m-am apucat de fumat văzându-l pe Cyril Rictus fumând trabuc.

Într-o zi, de ziua uneia din colege, ne-a scos fata la pizza chiar acolo, la colțul școlii. Am intrat, destul de timid, ne-am așezat, am așteptat să vină pizza și am mușcat prima dată din ea. Vă zic, a fost rai, nu gustasem în viața mea ceva mai bun, efectiv mă transportase departe, fâl fâl și alea alea.

După această primă mușcătură, m-au luat remușcările, pentru că mâncam ceva atât de bun și nu le dădeam și fraților mei. Așa că am vrut să învelesc felia de pizza într-un șervețel și să o iau cu mine.
Foarte multă răutate zace în niște copii. Îmi amintesc și acum hohotele de râs și privirile pline de dispreț pe care mi le-au aruncat. Simțeam că îmi arde fața de rușine, am băgat felia aia mică de pizza în buzunar și am fugit spre casă, cu capul în pământ.

Nu mai țin minte dacă le-a plăcut celor de acasă. Dar hohotele alea de râs…sunt acolo.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.