Scris de Stefania

La ieșirea din Palas de Rei ne așteaptă statuia a doi pelerini care par să danseze impreuna și cu brațele întinse ne indică direcția de urmat.
Nimeni nu se uită la ei. E prea devreme, mulțimea caută frenetic Sfintul Graal, de preferință umplut cu cafea.
Încetinim pasul. Cu cît suntem mai mulți, cu atît de aude mai puțin salutul “Buen camino”.
Sigur, pe de o parte ar fi dificil de salutat fiecare persoana depășită, iar pe de alta , atunci cînd sunt mai multi care fac același lucru, acel sentiment de a face ceva special dispare.
Acum salut doar persoanele pe care le văd mergind singure, pentru a le arăta că nu sunt invizibile. Mulți îmi răspund cu zimbetul înaintea cuvintelor.
Apoi, nu pot sa nu observ o anumită superficialitate egocentrica a noilor pelerini. Nu pentru a critica, doar ca nu avem puncte comune.
Trecem pe lîngă Cruceiro de Lameiros, un crucifix din piatra din 1670 , cu ambele fețe sculptate. Baza e acoperită de mici oferte. Dar oamenii trec înainte, nu se uită, nu văd, nu citesc placa de metal pe care o ocolesc.
In fața cimitirului Pelerinilor e un afiș mare “aici stampila” . Ies rizind cele trei fete care mărșăluiau cintind as-dimineață în fața noastră . Am vrut să vad mica biserica, sa aprind luminări gindindu-ma la persoane dragi care nu au putut călători în viață.
Intram in vorba cu un cuplu de tineri. Ne intreaba unde am inceput si cind afla, unul incepe sa fluiere a mirare iar celalalt intreaba ” Dar de ce, e o penitenta?”
Mai departe, la biserica Maria de Leboreiro s-a format o coadă pentru ștampilat certificatul de pelerin. Dar putini se uită la blocurile de piatră albă cu care a fost construită în secolul XIV.
Citiva își fac semnul crucii in fata altarului , unchiesul italian posomorit (uite ca a schiopatat pina aici!) e asezat pe banca in reculegere, in timp ce eu privesc un fragment de fresca pe perete, in care un Cristos desenat schematic e biciuit de un soldat în uniformă spaniolă, cu coif, platoșa de metal și pantaloni bufanți pina la genunchi.
Sub frescă sunt trei mici scăunele pentru rugăciune, tapițate cu catifea de culoare închisă, pentru genunchii și miinile delicate ale domnițelor de odinioară.
La iesire unchiesul potriveste rucsacul pe umeri. Nu stiu ce-mi vine sa-l salut. Imi raspunde cu o jumatate de suris, privindu-ma ca si cum m-ar fi vazut pentru prima oara. Vai de mine, stai sa vezi ca se intimpla minunea si El Camino ii schimba caracterul ursuz!
Neah, alarma falsa! Trei ore mai tirziu aveam sa il depasim iar la al meu “Buen camino!” mi-a dat obisnuitul raspuns sec “pfi!” din care nu inteleg niciodata daca e “A ti!” (Si tie!) sau “mSi..” (un fel de mdea!)
Adevărat, depinde foarte mult de interesele celui care priveste in jur…..
Ca atunci cînd, in timp ce ne aflam la bar în piața centrală a unui sat (ei, da, in toate povestile Spaniei există un bar) am văzut o pereche ciudata de gitani trecind călare.
Mergeau agale, fara grabă, sunetul copitelor pe caldarîm era ritmic. Gindindu-ma că or fi alți turiști care fac drumeția călare, la început nu m-am uitat. Eram interesata de o echipa de salahori care construia un gard de piatra pe doua rinduri. Tovarasul meu mi-a dat un ghiont și cînd am întors capul, am crezut că sunt în filmul “Șatra”.
Înaintau încet, pe doi cai care păreau pursinge: musculoși, cu pieptul larg și păr lucios, picioare nervoase și coadă foarte lungă.
Primul cal, maro, era călărit de o tinără fata, 15-16 ani. Fara căpăstru, nici șa, doar cu o funie pe post de hățuri. Privea numai înainte, cu capul ridicat, dreapta ca o statuie.
Fata purta o rochie verde, largă. Bretelele ii cazusera de pe umeri, se oprisera in briu, lasind vederii pieptul dezgolit, cu sinii mici, încă nerotunjiti. Erau acoperiți doar de parul lung, împletit în cozi și citeva șuvițe libere. Cu brațele pe lîngă corp ținea moale funia care servea drept frîu. Nu avea incaltari.
Al doilea bidiviu, negru, era încălecat de un bărbat, cam in jur de treizeci de ani. Cu pielea închisă la culoare, pletele fluturând pe umeri, cămașa inflorata deschisă arata un piept puternic si brațe musculoase, pantaloni fumurii. Mi-a amintit de Jason Momoa in Acquaman.
El înainta într-un mod mîndru, scrutindu-i pe toți cei prezenți. O mina pe grumazul animalului, cealalta sprijinita de coapsa. S-a făcut liniște. Ochii negri si adînci erau magnetici. Era desculț dar părea un rege!
Ii urma un al treilea cal, aluniu, cu coama împletită in multe cozi. Parca erau armăsarii pictați in tablourile despre batalii istorice.
In spatele lor alerga un ciine iar după el o femeie, afurisindu-l și amenințându-l in dialectul local. Nu înțelegeam decit “casa”. In cele din urmă, ciinele a decis să se întoarcă la stapina, făcind un ocol lung.
Am izbucnit toți în rîs. Vraja s-a rupt.
L-am întrebat, uimită, pe M “ai văzut cum călărea fata cu sinii goi?” “Nu, fata? Eu mă uitam la mușchii sculptați ai cailor! ”

…………..

Sintem aproape. Intrebarea “Ce o sa faci dupa?” a luat locul a “De ce il faci?”
Eric l-a inceput la Oviedo, a strabatut pina aici cam 240 km in sase zile. E tinar, cu un fizic bestial. Maria a parcurs si ea El Camino Primitivo, insa in zece zile. Povesteste cit e de dificil in anumite portiuni. Anul trecut nu a reusit sa il termine, a trebuit sa renunte si a ajuns la Santiago cu trenul.
Aud de unii care si-au luxat glezna doua etape inainte de final. In jur sint multi care au genunchiere sau fașe elastice de acelea folosite in fizioterapie. Din cind in cind se vede cite o ambulanță.
“Ce o sa faci dupa ce ajungi la Santiago?” Cea mai mare parte a tinerilor raspunde fara ezitare “Vreau sa continui pina la Finisterre”, considerat cindva sfirsitul lumii (Finis Terrae). Admir energia si vointa de a merge mai departe pe care o au, de a nu se opri ( nu doar pentru cei alți 80 de km).
Eric povesteste ca in Camino Frances mergem de la est catre vest, astfel incit in fața avem mereu umbra noastra, alter ego cu care trebuie sa ne confruntam in fiecare zi. O data ajunși la Finisterre se arde o haina purtata, se face o baie purificatoare in oceanul Atlantic si ne intoarcem acasa ca persoane noi.
Hmm, nu sint sigura ca vreau sa renunt la umbra mea, care seamana cu Gandalf cel Intelept. Ceilalti rid.
Inainte socoteam kilometrii nerabdatori sa ii mutam din gramada celor ramasi in gramajoara celor parcursi. Acum parca s-au scurtat. La fiecare doi pasi se afla o borna kilometrica cu un numar tot mai mic.
E un sentiment amestecat: sint multumita ca ating telul initial dar ma intristez ca drumul se termina. Pentru ca simt ca adevaratul premiu e calatoria. Zilele in care mergeam impreuna in tacere sau palavragind, in care fredonam “I let my home”, in care nu mai stiam daca e joi sau simbata si chiar nu avea importanta cum se numea ziua aia… Serile in care ne regaseam la povesti si risul unuia era risul tuturor (cinam intr-un bar cind au intrat trei barbati de virsta medie si corporatura sa zicem impunatoare. Ma uit la ei si-mi sprijin barbia sa nu cada: unul era leit Morgan Freeman, copie la indigo, mai tinar (in jur de 50 de ani) , cu codite rasta grizonat cu negru, tinute impreuna cu un elastic de par, fizic inalt si uscativ — ii admirasem dimineata pulpele lungi si musculoase… Careva comenteaza pe baza asemanarii, el ride si cu voce baritonala si clara spune cu accentul ala american din filme ” I’m from New Orleans, Louisiana” Apoi saluta si se aseaza cu tovarasii lui la masa alaturata. Dupa cinci minute intreg barul se zguduia de risetele celor trei: se apropiase o femeie sa ii ceara autograf si tovarasii pariasera pe timpul de asteptare pina la prima cerere).
Sosirea in fata Catedralei de Santiago va fi doar ultima stampila pe certificatul meu de pelerin.
Ne bucuram de ultimele paduri de eucalipt, cu trunchiurile inalte si drepte, ca niste coloane maiestuoase de marmura alba. Amintesc de coloanele de la Sagrada Familia. Oare Gaudì o fi facut El Camino?
Ma gindesc la ziua in care o durere la picior ne-a incetinit foarte mult. Fiecare povirnis era un mic purgatoriu pentru mine. Am observat ca urcusurile nu imi dadeau probleme, pentru ca lucra o alta grupa de muschi. Asa ca in timpul unei coboriri m-am intors cu spatele. M ma privea si nu intelegea. “Citeodata, ca sa mergi inainte, trebuie sa pasesti inapoi!” i-am explicat. “Iata perla ta de FF!” (Filozofia de Facebook) Ridem amintindu-ne citeva memorabile.
Acum nu ma mai doare.
Sint pregatita sa termin aceasta calatorie. Vreau sa ajung la Santiago!
Orasul ne izbeste cu o hora de culori, de sunete, de miscari repezi. La amiaza intram in centrul vechi, pe Porta do Camino.
In pasajul umbros, cu forma de tunel, o fata cinta la gaita galiciana, un fel de cimpoi traditional.
Iar la iesire, o explozie de lumina, de risete, de exclamatii de uimire! Piata din fata catedralei e un imens cimp de bucurie!
Apoi m-am intors si am vazut-o, cu cele doua turle incadradind fatada centrala, decorata ca o regina batrina plina de bijuterii ce ne ureaza bun-sosit la curtea ei.
Urmatoarea miscare de protocol e de a ne aseza pe jos si a o admira. In jurul nostru, care se intinde si care sare pentru fotografii, care se cheama, se revede, se imbratiseaza, se saluta, se fac complimente si felicitari pentru reusita! Si noi sintem prinsi in aceasta frenezie.
Iar apoi ii aud! Se apropie! Lasaseram in urma noastra un grup de aproape o suta de adolescenti care marsaluiau cu cintece si versuri! Acum sint gata sa intre in piata! Iar cind o invadeaza, alergind si cintind “Sintem aici!” , tipind fericiti, toti cei prezenti aplauda!!
Apoi incet-incet lumea pleaca sa descopere si sa se lase cucerita de oras.
Cit despre noi, miine vom pleca catre Finisterre, catre ocean. Insa cu autobuzul.
Dar aceasta e o alta poveste….

Epilog

O prietena imi spusese “O sa vezi, drumul asta o sa iti schimbe viata!” Am ris “Mai temeinic mi-ar schimba-o un milion de euro!” Eu nu cred in revelatii divine.
Inainte de a parasi Piata Obradoiro observam o echipa de filmare. Lumini, microfoane, camere de filmat aveau in centru o tinara insotita de doi barbati . Ea ajunge in fata catedralei, cade in genunchi si spune o rugaciune de multumire cu bratele ridicate catre cer, se ridica si ii imbratiseaza pe ceilalti doi, plingind . Aoleu, asta e film de corazon, hai sa eliberam terenul, ca sintem figuranti intr-o telenovela….
Ne cazam la Albergue Seminario Menor (la ala Mayor nu mai erau locuri), planuim sa lasam rucsacii, sa ne improspatam nitel si apoi sa ne dumirim si noi catre ce am umblat atitea zile…
Sint fericita. Imaginezi senzatia aia cind esti exact pe virful muntelui ales si te simti mai aproape de cer?
“It’s over Anakin, I have the high ground !”
Suna telefonul. Intr-o mina am prosopul, in cealalta samponul… hai sa raspund inainte de dus, cine o mai fi..?
-Alo, doamna Stefania? Ati facut o mamografie de control la noi acum 10 zile.
-Da.
-Aaaaa… stiti… doamna doctor ar vrea sa va vada si sa va faca o alta analiza, mai amanuntita. Prima data disponibila e peste patru zile, va programez?
-Da.
-Perfect, o zi buna.
-Da.
Tot cerul s-a farimat in cioburi ascutite si a cazut peste mine…
O fi de bine sau de rau asa repede? Sa-i spun lui M acum sau cind ajungem acasa? Cu ce sa-mi ocup mintea in cele patru zile?
Ma asez in fotoliul din holul lung, in fata ferestrelor inalte. Hai sa traduc insemnarile scrise pentru Zio G. N-am rabdare, nu ma pot concentra, e prea mult text, cit naiba i-am scris de pe drum? Ceva de tradus automat? Cetin spunea de Yandex. Ia sa probez. Nu e perfect, dar ma ajuta.
Santiago, sa nu indraznesti sa-mi schimbi viata!
Ce-o fi, sa fie! Miine mergem la malul oceanului, si eu stiu ca acolo nu e capatul pamintului!