Sursa foto

Scris de M.

Cateodata dupa cate un eveniment, imi vine sa scriu este imediat, pentru ca sa nu-mi pierd vreun fragment pe care l-as putea uita. Acum, au trecut aproape 3 zile si dorinta creierului este parca sa raman muta si dupa cate imagini si evenimente au fost , pare ca ceva din interior sa spuna…no comment! Au fost doar cateva zile in care am cunoscut oameni care fac practic performanta din nimic, care au un suflet de milioane, si un mental extraordinar. As putea sa insirui aici o gramada de alte calitati pe care le au – generozitate, respect, constiinciozitate, spirit de echipa…..sunt multe, dar tot ce va vine in cap cand o echipa doreste cu adevarat sa castige, le puteti insirui aici.

Nu pot sa ma gandesc la jocurile Invictus fara sa nu tin cu fiecare echipa. Evident in primul rand ma gandeam la Romania pentru ca acolo m-am nascut, dar cand am ajuns in holul Hotelului Sheraton si am privit la celelalte echipe mi-am dat seama ca acolo de fapt se va strange o mare familie. O familie care are rude in Anglia, Italia, Ucraina, Danemarca, Franta, Iraq,Canada, Afganistan, Georgia, Australia…..si toate celelalte tari participante. O familie care se ajuta cand este pe teren sau in bazinul de inot, care aplauda cu generozitate chiar daca nu a luat un loc pe podium. Pentru ca in inima lor toti sunt pe podium, pentru ca de fapt toti au castigat batalia cu viata in primul rand. Nu au o mana, un picior sau ambele picioare sau o mana si ambele picioare, au schije in ei, au operatii pe creier, nu mai aud de la explozii, au organe deplasate sau lipsa, au musculatura reconstruita de la 0 , sunt arsi pe corp……. Ai zice ca sunt oamenii bionici!

Si poate as incepe cu ultima zi cand, ducand cativa din participantii romani la hotel inapoi au trecut prin fata masinii mele doi englezi fara ambele picioare, pe niste dispozitive de mers si care glumeau mergand inapoi catre hotel unde urma sa aiba loc ceremonia de inchidere a Jocurilor Invictus. Era pe fata lor atata fericire si buna dispozitie cum rar ti-e dat sa vezi.

Ma gandesc la englezi nu pentru ca sunt intr-o tara vorbitoare de limba engleza ci pentru ca de departe daca ii vedeai ,erau cei mai “daramati”: in carucioare mobile, in dispozitive de mers, fara maini, arsi…..era o imagine cum rar ti-e dat sa vezi….dar aveau o fericire pe chipuri de ziceai ca-s un pic luati. Nu, dar ei au de departe cele mai bune pregatiri psihologice pentru oamenii care vin din teatre de razboi, au cele mai bune pregatiri in cele mai bune sali, cu cel mai bun echipament. Si nu le dau timp cei din jur sa se gandeasca prea mult la nenorocirea care i-a lovit. Familia are un rol important – sa fie langa ei atunci cand il apuca primul hohot de plans ca nu mai are are o mana sau un picior sau cand, plangand se urca pe podium ca a castigat o medalie dupa ce a vazut moartea odata, de doua ori….sau chiar de trei ori in razboi.

As vrea doar sa-i cautati pe internet pe Lamin Manneh si pe Mark Ormrod sau Christy Wise(US) ca sa stiti despre ce vorbesc. Oamenii astia fac sport neavand 3 membre.
Sigur mai sunt si altii ca ei…..dar eu pe ei i-am vazut acolo. Si m-au lasat efectiv fara cuvinte. Si cuvintele se ineaca in tine, ca te simti efectiv ca o furnica pe langa forta mentala si vointa pe care o au oamenii astia. Si simti ca nu mai ai nicio boala si ca ti-e frica sa spui ca ai avea vreo durere pe undeva. Invictusul creeaza adrenalina si o substanta care-ti inhiba durerea.

Si nu concureaza la un singur sport. Sunt medaliati la 2-3 sau patru sporturi. Si au familia langa ei. Familia care ti-a dat-o viata: mama, tata, sora sau sotie. Dar si familia pe care ti-ai ales-o: prieteni, oameni care stii ca poti sa le impartasesti in aceeasi masura succesul sau esecul sau oameni in aceeasi situatie cu tine. Si familia ar trebui sa-ti fie tara. Tara in care te-ai nascut, ai trait, ai muncit…te-ai sacrificat ca soldat!

Stiu ca supoartul altor tari este substantial pentru acest gen de oameni care lupta in teatrele de razboi. Da, se duc acolo pentru ca au invatat ca alti oameni sunt in nevoie si au nevoie de aparare, ca nu au bani destui de ce sa nu o spunem, ca au niste teluri….ca….sunt multe motivele pe care le-am cunoscut! Dar se duc! Si faptul ca se intorc fara oarece parti din corp au chiar in niste sicrie de plumb e greu. E greu pentru o mama, o sotie sau pentru copiii care poate ii asteapta acasa.
De ce am inceput prin a povesti cum arata englezii care au venit atat de numerosi, bine antrenati si cu un moral ridicat. Pentru ca ei au o baza de tratament si de integrat in societate mult mai mare. Nu vorbesc de bani sau de lucruri fizice. Vorbesc de oameni care fac foarte mult voluntariat. Oameni care dupa ce pleaca de la servici se duc in centre de recuperare si ajuta oameni in nevoie: ii asculta, comunica, le intind un pahar cu apa, fac pe taximetristii, ….orice care sa poata sa aduca alinare unei persoane bolnave, singure sau fara adapost. Acolo si in multe alte tari exista voluntariat. Si cand vorbesc de voluntariat e pe bune. Sa-ti rupi din timpul tau si sa pleci sa ajuti fara sa ceri nimic in schimb.

In Romania nu a existat decat acum 7-8 luni un curent in care niste tineri s-au implicat sa faca rost de banii necesari unor instrumente necesare sportului. Totul a pornit intr-o doara nici ei necrezand ca intr-o zi 15 veterani romani vor ajunge sa fie invitati sa concureze langa natii care aveau deja traditie in sport la nivelul acesta de accidentari. Si au pus man ape telefoane si au inceput sa sune la oamenii care inca erau prin spitale. “Nu vrei sa faci un sport!” . Fara un picior, cu un triceps reconstruit, cu schije in ei, paralizati la membrele inferioare….s-au dus. Si au inceput o munca sisifica cu mentalul lor, cu fizicul lor, cu eul lor, cu familia, cu prietenii….pentru ca frustrarile sunt multe si lacrimile sunt multe pentru ca simti ca nu poti sa incepi, ca nu poti alerga nici 2 m si pici jos, daramite sa poti concura la jocuri olimpice si sa scoti si o medalie din asta. 6 luni in care nu mai credeau deloc ca se poate si au adus medalii de bronz, de argint si de aur acasa. Cineva ii compara cu Fat Frumos care face intr-o zi cat altii in ani de zile. Da, romanul a reusit sa obtina in 6 luni ceea altii faceau de ani de zile.

Nu le dau nume pentru ca va las sa-i descoperiti pe internet. Puneti Invictus Romania si o sa vedeti sute de poze in care ei s-au masurat cu realitatea, cu caldura de 40 de grade si cu fusul orar sa scoata performanta. Acolo probabil le veti gasi si povestile daca doriti sa le stiti. Acolo veti vedea cum face inot o persoana care nu mai are auz aproape deloc, sau cu o musculatura refacuta de la 0, acolo veti vedea cum se obtine aur de la o persoana in scaun cu rotile si care are o precizie uimitoare la tras cu arcul (cineva din staff imi povestea cum improvizau in Romania arcurile si le faceau catarea din metalul de la bricheta ca sa poata sa aiba precizie), cum o persoana cu multiple schije in corp aduce alta medalie, sau fara un picior alearga sute de metri si aduce bronz si cum se imbratiseaza intre ei si cat suport isi aduc chiar atunci cand nu castiga ceva. E fantastic!
Tot ce le lipseste oamenilor astora este suportul moral si material la probele unde necesita aparatura: o bicicleta speciala cu pedale la mana, un arc performant….sunt minime in acest gen de competitii. Oamenii astia pot face multepentru ca au asa o vointa cum rar mi-a fost dat sa vad. Dar le trebuie un pic de impuls moral si material.

De luni de cand au ajuns in Romania presa vorbeste cu ei, oamenii politici care ar trebui sa le faca rampe se fotografiaza cu ei, cateva ONG-uri vor mai vorbi de ceva baze materiale care ar trebui sa existe in orice stat civilizat, vor mai trece ceva zile si se va asterne uitarea. Cel care a pornit strangerea de fonduri pentru cele doua arcuri performante spunea zilele trecute “ Cortina a cazut peste Jocurile Invictus” – acesta odata cu terminarea competitiilor….Eu zic “ the show must go on” si ca de acum, de azi, din aceste clipe de fapt ar trebui sa se inceapa aceeasi campanie de “Pedalam pentru Invictus” unde fiecare participare aduce suport pentru o echipa mai mare, cu si mai multe sporturi atinse, care in anul 2018 va putea participa la Sydney.

Accesati pagina de mai jos si fie ca participati la o activitate de bicicleala, fie ca puteti sa va donati din timpul vostru liber sau din bani luati legatura cu oamenii de acolo si vedeti ce performante au si ce mai doresc sa mai faca. Sunt pe FB, au adrese unde puteti lua legatura. Cautati-i! Chiar stiu ce trebuie sa faca. Go Invictus!
invictusromania.galantom.ro/
Din Toronto: o sustinatoare voluntara a Scolii Romanesti. Facem zidire de limba romana –spusele unei profe’ de gradinita.