Când a fost campionatul mondial din 1990…nu sunt suficient de bun la scris ca să pot descrie ce simțeam atunci. Veneam din comunism, veneam de sub o cupolă dementă, unde fuseserăm ținuți cu forța, nu aveam idee ce înseamnă ideea de libertate, eram niște oameni simpli, peste care venea, brutal, viitorul. După care a venit mondialul, cu ai noștri, cu melodia Giannei Nannini, cu victorii, cu ieșit pe străzi de fericire și cu oameni care se strângeau în brațe fără să se cunoască.

De fapt, eu voiam să scriu despre reclamele de atunci. Au trecut 32 de ani și țin minte fără probleme reclama asta la Adidas Torsion. Sunt creați cu un singur gând. Să câștigi

Tinerama, un prieten, poate singurul. Nea Nicu? Bumbișor de ciocolată bonibon. Un pantof Gregorio Rizo. Ați văzut c-ați prins ideea, spălați dinții cu Norvea. Vedeți cum cerneala penetrează această cretă? Bărbatul de 30 de ani, deștept, frumos și cu bani. Dar cu dragostea cum stai? Alo, Maria? A nimic, doar treceam pe aici. Sau vestitul calup de reclame de la Kent, care acum te-ar băga la pușcărie dacă le-ai prezenta

Mă gândeam, doamne, cât de papuași eram și cum urmăream reclamele astea ca pe dumnezeu. Ne interesa, voiam să vedem, să știm, nu mai văzusem, nu știam nimic. La noi Kent era marfă de contrabandă, se dă și acum ca șpagă la medici, alături de cafea. Am mai pufăit țigări, dar cum era Kentul ăla cu pachet de hârtie, căreia îi rupeai un colț ca să poți scoate țigara, nimic nu era. Suntem ciudații cărora li se trezește melancolia la advertising…