Contul meu
Meth, Cox, Cristale, Speed, Diazepam, Alprazolam
Voi începe acest articol fix cum nu-i place lui Cetin și conține și câteva englezisme pe care dacă nu le acceptați … scroll away.
Totul a început într-o seară frumoasă de iulie. Soarele și Luna se tachinau pe cer, păsărelele cântau în pomii înmiresmați, iar din depărtare se auzea susurul lin al apei.
Mă aflam într-un loc din ăsta semi-idilic când primesc un telefon: „Măi, copiii noștri se droghează”. Era iulie 2021. Fiu-meu avea atunci 15 ani.
Acum ar merita să fac o pauză de o săptămână până la articolul următor pentru că fix așa am rămas și eu după ce mama aceea a încheiat propoziția. „Da, da. Îți spun sigur. Nu mă mai înțeleg cu John, are ochii tulburi, aseară au dormit aici, dar au plecat azi-noapte prin cartier. Să știi că eu nu-i mai primesc să doarmă la mine”. Mi-am revenit încet-încet. Mintea mea a început să proceseze.
Nu eram acasă, sun la fiu-meu care era într-un club: „Fii atent, te duci fix acuma acasă, dar nu-i spui lui taică-tu nimica. Spui doar că ai venit pentru că nu ți-a plăcut la chef”. Mă ascultă destul de speriat. La vremea aia încă mă mai asculta.
După două zile am ajuns și eu acasă. Îmi concepusem o poveste drăguță despre brigada Antidrog, despre un prieten pe care-l am în Poliție care îi urmărește demult pe toți, despre cum aveau de gând să-i salte și cum numai pentru că mă cunoștea pe mine nu s-a întâmplat asta. Dar că are recomandare fermă să se înscrie la consiliere antidrog. Iau apoi legătura cu centrul zonal antidrog, dau de o doamnă excepțională cu care începe mai multe ședințe de consiliere. Din iulie până în noiembrie 2021. Concluziile doamnei: „Nu prezintă risc, este un consumator ocazional, iarbă, testul antidrog inopinat efectuat la 21.11.2021 a fost negativ pe toate substanțele”. Mna, bun, ce să zic, cumva m-am liniștit. În tot timpul ăsta, iulie-noiembrie, am ținut totul drept secret între mine și el.
Dar nici nu a mai avut voie să mai doarmă pe undeva.
Pentru că asta a fost prima greșeală pe care am făcut-o noi ca părinți: faptul că l-am lăsat să doarmă la prieteni. Să presupun că toate familiile au aceleași, hai să nu le zic valori, au aceleași repere și e mereu măcar un părinte acasă. Ei bine, aveam să aflu, nu mereu erau părinții acasă. Toți, absolut toți prietenii lui sunt în familii monoparentale. [Ceea ce nu e deloc greșit în esență; faptele vor dovedi că și noi, deși nu suntem monoparentali, am făcut niște greșeli de neiertat.] Problema a fost, însă, că pe unde dormea, deși tangențial știam mamele și mai vorbeam cu ele la telefon, ele nu erau acasă. Iar unele chiar mi-au ascuns acest lucru pentru că li se părea că dacă tot îl lasă singur, măcar să-i asigure că are cu cine să se distreze. Ei rămâneau complet singuri. Sau, în cel mai bun caz, mamele dormeau, iar ei plecau noaptea de acasă.
În noiembrie 2021 decidem amândoi că e timpul să știe și taică-su. Totuși, consumul de droguri, chiar și ocazional și de ne-risc, nu e de ici de colo. Reacția tatălui este exact cum mă așteptam: „Ok. Asta e, trecem peste, mergem înainte.”
Doar că fix acesta a fost și punctul de cotitură. Din asta copilul a înțeles că nu mai are de ce să se teamă. Marijuana o iei cumva în râs. Știi că e și medicinală, nu e addictive. All good, ce mare lucru, o pufăit niște iarbă.
Apoi ne-am relaxat treptat. Copilul e licean, adolescent, are nevoie de prieteni. Am relaxat și condițiile de venit acasă, m-am mai consultat cu doamna de la Antidrog în măsurile și abordarea decisă. Ok, nu mai e voie cu dormit în altă parte, dar e ok, vii și tu la 1-2-3 acasă în zilele de weekend. Azi așa, mâine așa, din ora 1 s-a făcut tot mai des ora 4 de venit acasă. Dinamica relațiilor se schimbă cumva. Copilul devine tot mai ascuns, mai morocănos, mai tot pe drumuri, tatăl nemulțumit de „vagabonzeala asta”, comunicarea se închide între ei. Apoi suntem nevoiți să plecăm un weekend la sat. Adolescentul pledează să rămână acasă. Mi-am amintit că și eu am rămas singură acasă la 16 ani și eram și fată ce mare scofală. Da, doar că eu fusesem eram o fată crescută la sat cu Alexandre Dumas, Michel Zevaco, Galsworthy, Faulkner, Rebreanu, surorile Brönte și Dallas-ul, iar maximul de entertainment pe care l-am cunoscut pe vară a fost Italia `90 și SUA `94 vizionate pe un televizor Diamant după ce veneam de la strâns de fân. A fost weekendul în care au venit și la noi acasă mai mulți să doarmă.
Vine Revelionul. Îl petrece cu toată trupa acasă la prietenul din primul paragraf căruia i-am zis generic John. Revelionul ar trebui să fie 2 seri, dar dintr-un motiv oarecare mama lui John (aflată în Dubai) decide că nu le mai permite. Al meu mă sună că vor merge toți la altcineva. Și, cumva, noi, din nu știu ce presimțire, nu mai suntem de acord: „Venim după tine, vii acasă.”
Ce nebunie am creat însă! Îl luăm dintr-o parcare Kaufland. E agitat, nervos, cu lacrimi în ochi de frustrare, își frânge mâinile, trântește portiera. Mă uit la taică-su, taică-su la mine. Ne șoptim: „a luat ceva cu siguranță”. El ni se vaită că s-a certat cu iubita, că urma să se împace în seara aia, că noi îi stricăm toate planurile etc. Era sâmbătă seara. Duminică plecăm la Decathlon pentru că urmează luni să plece în cantonament. După cantonament aflu de la antrenoare că s-a comportat execrabil, că de multe ori nu s-a trezit la antrenamente, că de fapt a lipsit de la școală toată luna noiembrie, toată luna decembrie, nu are note suficiente, nu are tezele date. What the actual f*ck??? De acasă el pleca în fiecare dimineață, doar eu sunt non stop acasă. La antrenamente mergea, dar nu mai ajungea și la cursuri. Eu înțeleg că e liceu, dar așa să nu mă anunțe nimeni… Bun, încheiem semestrul 1 cum îl încheiem într-un final, toată lumea e înțelegătoare.
***
E sfârșit de ianuarie, duminică, ora 3 a.m. Eu dorm. Taică-su doarme. Copilul îmi dă mesaj pe Whatsapp că mai stă până la ora 5 a.m. la Richard (la 2 colțuri de bloc de noi), că e toată trupa și e distracție. Na, zic … ok. La 5 a.m. ajunge acasă. Nu mă duc să verific coz … trust and all that bullshit, așa zis psihologii. La 8.30 a.m. dimineața ne trezim. Taică-su să plece la serviciu, eu pentru că nu mai am somn. Se trezește și el. La 8.30. Foarte alert, chiar agitat. „Păi tu nu dormi???”, zic. „Păi nu că am dormit și nu mai pot dormi”. No shit. Culcat la 5 trezit la 8.30. Mă uit la taică-su, taică-su la mine. Ok…
„Mă duc la Richard să bem o cafea și după mai ieșim prin oraș că-s toți acolo.”
Privind retrospectiv, nu pot decât să mă felicit pentru cât de tembelă am putut să fiu. Pe la 16 p.m. îmi dă mesaj că-și comandă Glovo că mănâncă toți, să-i pun bani pe Revolut. Îi scriu: „Ok, dar la 19 să fii în casă, mâine ai școală”. La 19 îmi dă mesaj că stă până la 20 că e și fata, vrea să împace (de la Revelion tot cu împăcatul…). La 20 sun, nu vine. „Vin la 21”. La 21 îmi scrie să nu-l mai terorizez că el nu mai vine deloc.
Se dărâmă cerul. Toată lumea care mă cunoaște știe că eu fac atacuri de panică la situații în care nu mi se răspunde la telefon, indiferent că e copilul, soțul, soră-mea, maică-mea, taică-meu.
Mă ia tremuratul. Logic. Ne scriem mesaje. Într-un final, cineva din trupă îl convinge să vină totuși acasă. Îmi dă locația să merg după el. Are aceleași reacții ca la Revelion: agitat, nervos, cu lacrimi în ochi de frustrare, își frânge mâinile. Dar nu trântește portiera.
Acasă purtăm o discuție. Luni pleacă la școală. Nu și ajunge însă, aveam să aflu mai târziu. Marți avem programare la Antidrog. Era făcută din timp, din noiembrie, era cumva ședința de încheiere pe care din cauza unor valuri de covid nu am mai putut s-o facem în 2021.
Fac cu el o înțelegere: tu nu mai lipsești deloc de la școală, luni-vineri ești acasă, iar noi te vom lăsa vineri și sâmbătă să mergi la chefuri și să stai cât vrei.
How stupid can a parent be? Acuma pe bune. La ce mi-o folosit mie că am citit sute de cărți, că am învățat toate capitalele lumii și știu și acum istoria românilor sau toată opera eminesciană? How stupid can I actually be? Chefurile astea sunt în apartamente Airbnb, închiriate de ei pentru câte o seară sau două. O gașcă de aceleași 4-5 persoane. Copilul e tot mai slab, tras la față, supt, coatele lui sunt ca la Auschwitz. Aflu de la dirigintă că nu, n-a fost săptămâna asta la școală. Săptămâna da? Nu ora, nu ziua, ci săptămâna.
Plâng.
Într-o zi de luni, e deja 10 februarie, îmi spune că merge să discute cu o cea mai bună prietenă a lui din gimnaziu, cu care rupsese relațiile din iulie 2021. Sun la mama fetei: „Măi, cum ți s-a părut că arată fiu-meu?” „Rău de tot”, zice. „Îngrozitor. Slab, tras la față, cadaveric.” Mda, îmi spun.
Aflu totul de la ea. Aflu că fac petreceri obscure cu alcool și droguri.
E miercuri. Sun diriginta, îi explic că va lipsi o perioadă nedeterminată de la școală. Capăt înțelegere și o recomandare de carte pentru situații din astea. O comand instant de pe emag. E de învățături creștine despre viața de familie. Na, n-am prea fost eu religioasă, dar zice și de droguri, sfaturi foarte de bun-simț de fapt dacă elimini caracterul religios. Pe scurt: vina e a părinților mereu. Magnific, ce să zic. Deja mă prinsesem și singură.
E joi. Vorbesc cu o prietenă să aflu dacă fata unei prietene de-ale ei, ce plecase de acasă la un moment și se droga, și-o mai revenit. „Nu, nu și-o mai revenit, de 4 ani e așa”. Prietena îmi zice: „Hai, du-te la psiholoaga mea. Te va ajuta.”
Mă duc. Joi la 17. La psiholoagă experiența e inedită. Râd și plâng simultan. Îmi spune clar: „Trebuie să vină și soțul neapărat și după vedem cum ieșim la liman. Nu va fi ușor”. Îl trimit pe soț duminică pentru că numai atunci e liber. Iese și el râzând după ce înăuntru a și plâns a și râs și a și îmbrățișat-o. Psiholoaga are 60 de ani.
Singura învățătură a psiholoagei: „L-ați pierdut pe copilul ăsta pentru că nu l-ați înțeles, l-ați lăsat să se îndepărteze de voi. Acum singura soluție este LOVE and CARE. Amândoi, non stop. Fără reproșuri, fără victimizare”. Mie: „Iar tu de azi nu mai plângi deloc”.
Copilul, în virtutea înțelegerii, plecase acasă de vineri după-masa și urma să revină duminică. Deși înțelegerea a fost fără absențe la școală și tot weekendul, să nu-l mai vedem deloc la față. Știu, veți citi și veți spune că în Norvegia ne-ar fi închis demult Protecția Copilului. Nu am decât să fiu de acord.
Duminică seara primesc mesaje vocale de la prietena lui din gimnaziu. Îmi descrie tot, tot. Când a început să consume, ce, de ce. Măcar atâta: aflu cu certitudine că a reînceput pe 15 decembrie.
E luni. Copilul tot nu a venit acasă. Soțul pleacă la serviciu dimineața, dar nu stă la program, la ora 14 e deja acasă terminat psihic. Plânge el, plâng eu. Vorbim cu copilul prin mesaje. Își calculase turele, știa că taică-su e de serviciu. Mereu și-a calculat atent și, începând acea duminică de când a refuzat prima dată să vină acasă la ora la care am spus eu, nu s-a mai întâlnit deloc cu taică-su la față: ba dormea el, ba era la școală, ba era plecat cu trupa, ba era tatăl la serviciu.
Îmi scrie mesaj că ajunge acasă la ora 18, face un duș și mai iese un pic prin cartier. Eu zic ok.
Dar la 18, când ajunge acasă, suntem amândoi acasă. Copilul e hiperactiv, nervos, își frânge mâinile. Din impuls îi smulg telefonul din mână, îi încui pe amândoi în casă și cobor la vecina de la etajul 1 care e mama prietenei mele (care mi-a recomandat psiholoaga). Ca norocul, prind telefonul fără amprentă. Intru să citesc conversațiile. Dau să fac screenshoturi, dar cine naiba știa că pe Snapchat mesajele dispar? Reușesc doar să fac un screenshot al celui care se presupune că a fost dealerul (18 ani) și-n apartamentul căruia s-au dat cele mai multe chefuri. După vreo 2 ore primesc mesaj de la soț să urc, o adormit.
L-a adormit taică-su fix cum îl învățase psiholoaga: îl iei în brațe, cu capul lui lângă inima ta și-l ții așa cât poți de mult. După ce a încheiat să-i spună lui taică-su cât de mult ne urăște a adormit într-un final.
Urc în casă și eu. Dezmeticită complet, cu mintea limpede. Îl sechestrăm decid. Soțul sună și anunță că nu mai merge 2 săptămâni la serviciu. O lună de zile. O lună de zile am dormit cu toate cheile casei în buzunar, l-am păzit non stop, prima săptămână mereu doi în casă. Inclusiv noaptea stăm de veghe nu cumva să se arunce pe geam. Nu-i mai dăm deloc telefonul. Doarme 24 de ore legate, de m-am și panicat.
Auzim doar cât de mult ne urăște și cum nu vrea să ne mai vadă. Nu e agresiv fizic, dar verbal și din privire simți că te-ar ucide. Încet-încet începe să-l accepte pe taică-su. Stau amândoi, se uită la filme. Nu vorbesc. Stau doar și mănâncă fistic. Copilul mănâncă non stop, de toate. Mâncare cât n-a mâncat de două luni. Ne spune constant că va pleca, la prima ocazie „scap și nu mai vin niciodată”. Refuză să mai meargă la consiliere la Antidrog, refuză să meargă la o altă psiholoagă. Afirmă constant că nu a luat absolut nimic.
Din ziua 2 am ținut legătura telefonic zilnic cu doamna de la Antidrog. M-a sfătuit pas cu pas: ce semne de sevraj să urmăresc, când și dacă să chem Ambulanța. Sun și la părinții celor cu care a petrecut ultima lună. Niciunul nu crede că și copiii lor ar fi consumat așa ceva. Mă compătimesc pe mine și atât.
În săptămâna trei de la sechestrare îl anunț pe copil că trebui să mergem să obținem un aviz pentru motivare la școală, iar asta implică o evaluare mai complexă. În mașină, când vede adresa pe care o pun pe Waze, îmi zice: „Mă duci la Psihiatrie la NPI (Neuropsihiatrie Infantilă)?” Al naibii că știa unde e sediul NPI.
Zic: „Da, dar tu nu trebuie să spui nimic din ce nu vrei. Intri și doar te uiți la ea dacă nu ai chef să vorbești”.
Suntem toți trei, dar intru doar eu cu el pentru că e pandemia mă-sii și nu vor să ne testeze pe toți trei. În cabinet intră doar el. După nici cinci minute mă cheamă și pe mine în cabinet și-mi comunică fără să mă privească fix în ochi: „Am consumat metamfetamine, cu amfetamine, cu cocaină, cu cristale (încă nu mi-e clar dacă cristalele astea sunt ecstasy sau ba).” Am început pe 15 decembrie la ziua lui Richard.” Nu zic nimic. Nu blamez, nu mă oripilez. Psihiatra consideră că nici durata, nici cantitatea de drog consumate nu impun tratament, nu-l ia în evidență și mă asigură că va fi bine. Recomandă psihoterapie, dar el încă refuză.
Îl îmbrățișez, râdem pe drum, îi spun să-și pună și masca și gluga pentru că trecem la ieșire pe lângă un liceu și poate-l cunoaște cineva. Râde și el. Își aprinde o țigară, plecăm acasă toți trei.
În tot timpul ăsta încerc și eu și taică-su să-l facem să înțeleagă că trebuie să se rupă în totalitate de toți prietenii cu care a petrecut, în special de dealer. Refuză vehement. Dar parcă vehemența scade de la o zi la alta.
Îmi amintesc constant și eu și soțul permanent ce ne-a zis psiholoaga: LOVE and CARE. Doar love and care.
După o lună îl întreb ce vrea să facă: stă acasă și pierde anul, rămâne repetent sau merge la școală să-l încheie. Îi comunic că pe mine nu mă interesează. Că și dacă rămâne cu 8 clase e perfect în regulă. Cât trăiesc eu și taică-su va avea ce mânca, iar când mor nu vom mai simți oricum nicio suferință. Se uită la mine diferit. Spune că merge la școală, dar nu și la antrenamente. Discut cu antrenoarea, înțelege și acceptă.
14 martie. De la 14 martie și până azi, în fiecare zi îl duc și-l aduc cu mașina de la școală. Vorbesc zilnic cu diriginta, prietena din gimnaziu mă informează că tot mai mult nu mai stă cu „ăia” nici în parcul școlii și nu le mai răspunde nici la telefon. După școală alege să stea în casă. Se joacă FiveM și stă pe Discord. E vesel, mănâncă. De la 1 mai a reluat și antrenamentele. 90% din timpul lui liber îl petrece voluntar în casă.
We are in a new phase of our lives. We listen to his music in the car. It’s some kind of trap-rap MGK, WS nu știu cum. E cu droguri, cu Militari, cu Alprazolam. Începe să-mi placă și mie. Fredonez și dimineața primul lucru zic: „Na, hai pune MGK”. Se uită la mine și râde. Acceptă să ne facem selfie-uri din mașină pe care le pune pe Snapchat. Cântă unul niște rime cu Alprazolam. Fac pe proasta și întreb care-i faza, că ăsta e antidepresiv. Îmi povestește cum a pisat cu John 14 pastile de Diazepam și le-au tras pe nas și le-a dat o stare de liniște, „te face să te simți așa, fără grijă”. Râde. Zâmbesc și eu. Îi zic să-mi arate o poză cu el când era high. Îmi arată o poză.
E ok, we are healing.
Love and care.
NOU
am ramas fara cuvinte, de la 15 ani se incepe?
e bine ca exista sperante de recuperare si s-a terminat cu bine
NOU
din pacate nu s-a terminat. Nu se termina niciodata. Oricand poate sa a para un trigger si sa o ia de la capat. Familia a inteles cel mai important lucru: love and care.
NOU
Așa este, Ana (cu majusculă). Din păcate, asta nu se mai termină niciodată. 🙁
NOU
Cum zicea si cantecul:
“Ani de liceu
Când se-ntâmplă-o tragedie
Fiindcă el te-a zărit
La un trip cu alt drogat
Ani de liceu
Împletind cu poezie
Iarba-n joint tot mai bun, mai curat
Ani, ani de liceu”
Pai cand vrei sa inceapa, la pensie? Ori la liceu ori la facultate te apuci de drogat, astia din orasele mari au “avantajul” ca drogurile sunt mai accesibile acolo, pe vremea mea se droga cu Romparkin si alcool, acum se gasesc si chestii mai nasoale.
NOU
Așa e! Nu se termină niciodată. Și dealerul e ok ? Liber?
NOU
Nimeni, da, e liber. Am scris și mai jos: e doar un plasator din lanț. Cine știe cât de sus merge un astfel de lanț. Nu știu dacă era o luptă ce-aș fi putut s-o câștig.
NOU
Piele de găină…
Mult succes și putere pentru LOVE and CARE!
NOU
Eu inca stau si ma intreb de unde atata libertate la 15 ani si atatia bani. De unde petreceri in timpul scolii acceptate de parinti?
Ma bucur ca isi revine.
NOU
Trebuia sa apara si primul comentariu de genul… eu la 14 ani faceam posta cu prietenii pet-ul de bere, de la 15 ani mergeam la petreceri si ma intoarceam uneori si dimineata acasa. Si nu cred ca sunt singurul. Nu stiu ce varsta ai, dar ma indoiesc ca tu la 15 ani erai la 8 in casa si nu pusesei gura pe alcool si pe o tigara, macar de curiozitate.
E viata de adolescent normal… ghinionul lui a fost ca a dat peste cine nu trebuie ca prieteni.
Si parintii au gresit, dar din alte privinte, nu ca pustiul avea atata liberate la 15 ani.
NOU
Scuze ca nu răspund nu userul obișnuit:
Banii sunt foarte ușor de obținut… O metodă e descrisa chiar in text.
Dar mai sunt si alte metode prin care poti obtine bani.
Din păcate…
Nu am puterea de a spune mai mult.
Despre acceparea a ceea ce face copilul: e o altă persoana. Autonoma. Cu gândurile și secretele și aspirațiile proprii. Nu poți trăi sau muri tu pentru ea. Nu o poti controla.
Poti doar s-o iubești. Exact atat cât ești dispus să faci.
NOU
Zarax, am 35 de ani. Si nu, la 15 ani nu faceam posta un pet de bere cu prietenii si nu am pus gura pe o tigara nici pana acum. Bere, vin am baut pana la varsta de 15 ani dar niciodata wasted. Nu e viata de adolescent normal cum descrii tu acolo. Nu am avut restrictii de la parinti la nimic dar nici nu aveau de ce. Din ce vad eu, doamna si de mai sus l-a adus pe drumul cel bun si felicitari ei.
Cred ca trebuie o moderatie in tot si la 15 ani libertatea excesiva dauneaza.
NOU
Bani nu avea chiar atâția și erau mereu controlați, cel mai adesea îi primea doar pe Revolut. Dar poate ai omis că se împrietenise cu dealerul.
Nu e ca și cum nu stătusem de multe ori cu el de vorbă, înainte de toate, când i-am explicat și mecanismul prin care primești gratis la început, apoi primești ca să duci un plic nu știu unde etc.
Fiu-meu are maturitatea socială a unuia de 18 ani, e ceva ce eu știam, dar este și concluzia doamnei de la Antidrog. E un mix între un copil căruia părinții i-au explicat totul, i-au făcut totul, l-au dus la meditații la limbi străine de la 4 ani, am fost prieteni cu el și un „băiat de cartier” în continuă nevoie de validare (probabil neprimită de la părinți…). A fost cel mai popular elev din gimnaziu, din echipă, din cartier. Am știut că liceul va veni cu alte presiuni și că toată popularitatea asta va fi pusă la grea încercare pentru că mai sunt și alții populari la liceu. Am crezut că înțelege. A avut ghinionul să nimerească și o antrenoare care cunoaște zero psihologie, toate presiunile astea coroborate cu absența sufletească a prietenei din gimnaziu ȘI a părinților care au crezut că e bine să-i acorde acest spațiu liber pentru creștere l-au trimis direct în brațele drogurilor. Pentru că are maturitate socială, nu și emoțională.
Culmea, din toate relatările lui foarte sumare, am dedus că nu drogurile, ci diazepamul i-a făcut bine. Ceea ce deschide o nouă problemă pentru noi pe care încă nu știu să o rezolv atâta timp cât el refuză psihoterapia.
NOU
“Ia, frate, de la mine, cadou”. O dată, de două ori, de x ori.
“Frate, mă costă și pe mine, e atât pt prieteni.” “N-am “. “Lasă, că-mi dai luna viitoare”.
Probabil părinții au intrat pe fir înainte să se ajungă la furat din casă, din portofelul lor sau altele mai grave.
NOU
Ady-P, da, noi am intrat pe fir înainte. Oricum eu știam că și așa ceva ar putea urma. Motiv pentru care chiar și azi am ascuns bine cele 2 inele din aur pe care le am, am ascuns toate ceasurile mele care nu-s o valoare, dar îs multe, păzesc cardurile și nu avem niciodată cash în casă.
Dar una dintre mamele care nu m-a crezut s-a trezit cu toate bijuteriile amanetate. 🙁
NOU
@ Adrian avea 15 ani, nu 10, mai lipseste sa spui ca cine i’a dat voie sa aiba prietena. La varsta aia viata de liceu poate fi superba, incepi sa experimentezi lucruri, petrecerile se tin lant. E si pacat sa nu te distrezi.
Eu percep ca fiind normal stilul lui de viata la acea varsta, fiindca asa eram si eu si prietenii mei, doar ca noi am avut norocul sa nu ne apucam de droguri (se gaseau si mai greu).
NOU
Mix-ul dintre Diazepam și alcool e vechi de când lumea. Aveam “prieteni” in cartier prin 96-97 când eram cam de vârsta copilului tau ce se rupeau pe acest căcat. Nu a devenit nimeni dependent însă da, se putea termina urat pentru unii. O alta tâmpenie era creionul nazal cu alcool. Cat despre cum ai putea să îl ajuți, poate ar fi o idee să-i propui sa meargă voluntar la secțiile de drogați din spital sau de ce nu într-o razie cu cei de la Antidrog din orașul tău. Poate așa o să-l trezească. Să aveți putere să vă salvați toți din situația asta. Citind mă gândesc că am fost golan notoriu și cred/credeam că atunci când voi deveni părinte voi ști cum să tratez cu băiatul meu având în vedere că am trecut prin toate insa realizez că sunt/suntem complet nepregătit/i.
NOU
Adrian, bro, eu sunt unul din ăia care-a rupt în adolescență și tinerețe.
De la beții pe faleză – la malul apei, da? – până la plecat de-acasă o săptămână fără să știe ai mei unde sunt (că nu erau telefoane mobile).
Anunțau miliția și ne găseau la mama naibii pe la vreo petrecere sau printr-un campus acoperit de studente dubioase și murdare de paralizau ai mei de spaimă.
Iar acum sunt efectiv uimit de cât de ok sunt copiii mei în comparație cu mine.
Nu încercați să justificați succesul sau eșecul prin regulile impuse sau absența lor.
Nu sunt deloc corelate.
De cele mai multe ori, pașii ăștia greșiți sunt rezultatul individului în dezvoltare.
Uneori, tânărul învață, alteori nu.
Când cineva apropiat cade, cel mai frumos cadou e să-l ajuți.
Când tu însuți cazi, cel mai frumos cadou pentru cei dragi e să te ridici singur.
Un tânăr de 15 se poate ridica singur mult mai ușor decât credem noi.
Da, ca părinte, ajutorul ăsta de care vorbesc trebuie să vină.
Dar e cadou, crede-mă, terminați cu datoria.
Nu datoria trebuie să ne motiveze ci bunătatea.
Eu vă doresc comunicare și zâmbete.
E important.
NOU
@Adrian vin dintr-o familie buna, cu bun simt, oameni decenti…sunt “liber” pe strazi de la 13-14 ani, cand vara, fiind in fata blocului nu aveam ora de intrat in casa…la 15 ani, dupa ce am terminat clasa a 8a am tras prina linie de key(ketamina), dupa care in a9a m-am apucat de fumat iarba zilnic până acum cateva luni, cand m-am decis sa renunț si sa incerc sa fumez 1 data/sapt.. de pe la 16 ani pana pe la 22 am bagat key la muschi(injectabil), tot pe la 16 ani am bagat prima boaba(ecstasy) la club si am continuat cu alea aproape weekend de weekend pana pe la 20 de ani. La 13 ani m-am apucat de fumat tigari si de baut alcool… Ai crede ca vin dintr-o familie cu multi bani, dar nu e asa. Banii mei pe zi intre 15-20 de ani daca erau 10 lei/zi si in weekend daca mai ciupeam 30-40 lei. Bine poate pt unii, sumele astea inseamna mult, dar va asigur ca nu e asa, nu-ti ajung nici macar “de seminte”. Majoritatea timpului “ne descurcam”. Cunosc baieti de varsta mea, cu care am facut toate prostiile astea impreuna si am bagat de toate, de la ketamina, iarba, regenoane, boabe, cox si alte nebunii si care au reusit sa treaca, odata cu varsta peste ele, in schimb stiu si baieti care s-au dus mai rau, pe heroina, metadoane, legale si altele… Am prieteni care s-au sinucis din cauza consumului… Unde vreau sa ajung cu toate astea au hazul lor la varsta lor si ca de la o varsta in colo nu mai isi mai iau rostul sa stai calare pe ele tot timpul; trebuie sa te maturizezi… Mai am si eu scapari 1-2 ori pe an dupa ce scap la cateva pahare de whisky mai bag si eu cateva linii de covonox la un revelion sau la o ieseala cu baietii.. am terminat un liceu bun din București cu 8.50, am intrat la Politehnică, dar dupa anul 2 nu m-am mai dus, iar parintii mei nu au banuit 1 secunda ca eu as fi putut face asa ceva toate perioada liceului. Ca sa rezum, nu-ti trebuie bani, sau sa ai niste părinți dezinteresati de tine si de educația ta( pt ca in cazul meu sigur nu a fost cazul), ci tine fix de anturajul pe care il si de vointa pe care o ai tu ca om. P.S. deasemenea parte din anturajul meu de atunci erau si persoane care nu consumau deloc, nici macar alcool sau tigari si totusi n-au fost marginalizati si li s-a respectat mereu alegerea
NOU
Nu știu de alții, dar eu la 15 ani nu beam, nu fumam. Aveam oră de intrat în casă, dar sunam în caz că mai întârziam și totul era ok. Era comunicare. Nu vă imaginați că aveam părinți perfecți, cel puțin tata (bețiv, violent etc). Aveam prieteni (cunoștințe mai mult) care fumau, beau sau se drogau, dar nu era pentru mine. Aici trebuie să te și ducă capul că e ok sau nu e ok ce faci. Am fumat prima oară la 18 ani, când m-am angajat la primul job, iar de băut am băut prima oară la 20, când m-am și îmbătat, că na… Am 34 acum. Țigările le-am lăsat de mult, alcool beau cu moderație. Dacă nu ai self control te duci în jos cât ai zice pește. Nu pot decât să mă bucur că părinții din postare au descoperit chestiile astea înainte de a fi prea târziu.
NOU
#aideplm
NOU
Pai daca tragi linie, in final nu ai “failing as a parent”, eu zic ca ai facut o treaba f buna pt ca nu ai renuntat sa lupti pt fiul tau, well done!
NOU
exact. dimpotriva, eu o vad ca pe o victorie. nu ai cum sa supravechezi un adolescent 24/24, nu ai cum sa ii supraveghezi relatiile si anturajele. e un total win aici
NOU
Si eu o vad ca pe o victorie. Nu e “failing as a parent”, ci dimpotriva! Failing as a parent ar fi reactia aia pe care unii o considera “normala”: dus cu forta la rehab, mutat, pedepsit, sechestrat, etc. Nici nu pot sa imi imaginez ce e in sufletul parintilor. De cel mic, nu mai vorbim. Love and Care e cel mai bun sfat pe care il poate da cineva in privinta cresterii unui copil. Nu e singurul, sa fim seriosi! Dar uneori am impresia ca e unul dintre cele mai importante. Nu de alta, dar ca sa iti pastrezi copilul aproape si sa nu devii un monstru in ochii lui, si in acelasi timp sa poti sa il ajuti. Adica sa accepte el sa fie ajutat (ca de aici se trag multe).
Eu le zic CHAPEAU parintilor ca au reusit (sau ca sunt, cel putin, pe drumul cel bun) si ca au ignorat gurile rele. Sper ca nu au fost prea multe. Ia imaginati-va voi aceasi situatie, dar pe plaiul mioritic… ‘Ai de capu’ tuturor! Cati atotstiutori ar fi aruncat cu ca**t, bagat vina parintilor la inaintare, etc…
Le doresc mult bine! Si Love! si Care! <3
NOU
Un fel de 0-2 la pauză, 3-2 la final.
NOU
Same, eu zic ca ceee ce a inceput prost e posibil ca in final sa va fi apropiat mai mult…
Nu cred ca e bad parenting, poate niste decizii proaste fara sa va dati seama de anturajul si lucrurile specifice varstei si eu zic ca v-ati descurcat admirabil in contextul dat…
NOU
offf! Love and care!
NOU
Îmi pare rău pentru că treceți prin această experiență grea, dar mă bucur că aveți limpezimea să navigați prin ea și să cereți ajutor specializat. Orice context de acesta vine cu un dar de creștere și, din câte înțeleg, ați început să vă recuperați copilul.
De-am ști să ne arătăm dragostea și grija copiilor, în felul în care au ei nevoie, de fiecare dată…Totuși, de câte ori nu ne pierdem pe drum și ne îndepărtăm de la lucruri simple și importante..love&care?
Citind am simțit o groază de emoții de la furie, tristețe, mirare, încredere, optimism.
E o lecție a pierderii și regăsirii. Una grea.
Chiar zilele trecute discutam cu soțul despre cum ar trebui să reacționăm când vom afla despre copilul nostru (de 6 ani actualmente) că fumează sau a încercat alcool. Exercițiul cu drogurile nu l-am făcut. Mi s-a părut suprareal. Mă rog să țin minte: love&care.
Mulțumesc că ai împărtășit!
NOU
Eu plănuiesc să îi îmbăt eu.
Și să li se facă rău de la diverse acasă.
Că sa știe că sunt naspa și că nu le plac.
Deocamdată fi-mea de 12 refuza alcoolul.
Fi-miu de 8 bagă 1-2 gurii de bere cu mine. Mai tare a gustat și nu i-a plăcut.
NOU
@Gogu that’s the spirit ! este asa zisa tentatie a lucrurilor interzise sau necunoscute, dacă vede ca nu este mare rahat, nici nu o să-l mai intereseze
Al meu tata așa a făcut cu tigara și alcoolul.
NOU
Felicitari pentru reactie. Felicitari pentru faptul ca a fost cautat ajutor de specialitate si ca ambii parinti au tras in aceeasi directie, in final. Felicitari pentru perseverenta. Adolescenta e oribila, dar momentele astea cand s-a simtit iubit indiferent de situatia data (si constientizata eventually) ii vor ramane in suflet.
NOU
De-asta e important ca de la varste cat mai mici, copilul sa fie obisnuit sa iti povesteasca tot. Sa iti spuna orice, sa nu i se para dubios,ciudat, penibil sa-ti spuna ca a iesit cu o fata in oras, ca a incercat o tigara, ca un prieten s-a imbatat la o ptrecere, sau mai rau.
Si pentru asta, e nevoie de atitudinea de mai sus, love and care. Cand vine si zice ca au facut posta o tigara, nu sa-i dai una peste ceafa, ci cu calm sa il intrebi mai multe, cum i s-a parut, ce a simtit, si abia apoi, la nivelul lui, fara sa il judeci sau ameninti, sa ii explici ca nu prea e ok cu tigarile.
Asa, data viitoare, cand un prieten vine cu cristalul, nu ii va fi teama sa vina sa-ti povesteasca iar tu o sa poti lua masuri mai serioase.
NOU
Da, fir-ar. Și eu, e numai vina mea, am reacționat la tot ca și cum era sfârșitul lumii. A deranjat la ora de geogra și m-a sunat diriginta? Dramă. S-au bătut cu mătura în clasă și m-a sunat diriginta? Dramă. Au pasat o electronică în buda școlii și m-a sunat diriginta? Dramă. Am aflat că fumează țigări normale?! Dumnezeule, mă mir că nu m-a dus bărbatu-meu la Psihiatrie.
Așa că, da… acolo e vina. Toate reacțiile mele au fost cretine pentru că eu am raportat totul la o lume ideală în care l-am crescut până la 6 ani.
NOU
Foarte corect.
NOU
@autoare…parca ma aud pe mine…si eu tot tendinta asta o am. Drama si overreacting din orice. Nu esti singura, asa suntem construite cu mania asta de perfectiune si doamne fereste sa calce stramb cu ceva. Eu cred ca e un foarte prost obicei de a reactiona la ce o sa zica lumea, ce o sa zica diriginta, etc, rusinea aia nenorocita, o presiune pe care o punem singuri pe noi ca copilul ala sa fie Iisus Hristos, fara pata, fara greseala. E o presiune pe care ei o resimt din partea noastra care e tare antiproductiva. Ipocrizia asta a societatii e si ea de vina, toti sunt perfecti, copilul sta smirna la masa, are 10 pe linie si nu stie nici o injuratura…as if that matters…Dar voi ati avut puterea sa reactionati altfel acum, acum cand conta cel mai mult. Daca vrei sa functioneze cel mai bine si sa iesiti la lumina cred ca te-ar ajuta si sa te ierti tu, sa intelegi care a fost partea ta de responsabilitate dar sa intelegi si de ce a fost asa si sa poti sa accepti, sa te ierti si sa move on. Daca traiesti cu vina asta in carca ca un pietroi nu va face lucrurile mai usoare pentru niciunul dintre voi.
NOU
Cristina, eu m-am „iertat” demult. Nu mă condamn, asta e. Niciun părinte din lumea asta nu face rău copilului în mod voit. Nici nu puteam lua măsuri dacă stăteam să-mi plâng de milă. Doar că era important să identificăm greșelile ca să știm unde trebe reparat. Ca la service-ul auto când te duci: întâi e constatarea și după începe reparația.
Iar pentru constatarea asta nu am niciun merit, conjunctura a fost să dau de psiholoaga asta cu abordare diferită. Dacă nu vorbeam atunci cu prietena mea… I
NOU
Noi ăștia care nu avem copii habar nu avem ce înseamnă ceea ce au făcut oamenii ăia pentru puștiul acela. Lecție de viață. Nu știu care a fost momentul sau perioada când au început „să greșească” părinții sau ce anume „au greșit” dar merită apreciere pentru cum au gestionat situația. Lupta încă nu e terminată și probabil nici nu va fi vreodată 100% încheiată, dar e mult peste ce pot face unii oameni pentru copiii lor. Respect.
NOU
Holy s#it!!!
E printre cele mai intense lucruri pe care le-am citit vreodata.
Ca parinte, m-a ajutat enorm tot ce am citit. Ca om, sunt inca marcat.
Felicitari pentru DRAGOSTEA si devotamentul
Vostru.
NOU
E bine ca ai puterea sa povestesti, multa lume nu ar fi fost asa organizata ca si tine, si nu ar reusi sa se adune.
O singura intrebare am: ce s-a intamplat cu dealerul? Mie mi se pare ca se consuma droguri, si traficul a capatat o dimensiune nebanuita, dar autoritatile se fac ca nu vad nimic.
NOU
Absolut toți prietenii fiului meu, toți fără excepție, că-s de la licee foarte bune sau mai puțin bune consumă. Poate nu toți au ajuns până la cocaină, dar pe acolo. Nu vorbim aici de familii aflate eu știu, în pătura de jos, nicidecum. Vorbim doar de copii din familii „bune”.
Cu dealerul nu s-a întâmplat nimic. Nu e dealerul cel mare, ci tot un plasator. O vreme, în luna de sechestru pe la început, fiul meu a fost extrem de speriat că vor crede că-i „toarnă” și chiar, am aflat, a primit diverse amenințări pe discord. Apoi, nu m-am lăsat nici eu chiar așa, am plantat diverse zvonuri despre diicot și poliție și dovezi astfel încât lucrurile s-au calmat. De acel dealer s-au rupt toți din gașcă. De fapt el de ei de frica mea. Însă mai sunt și alții. Inclusiv peste tot în școli.
Ce amploare are fenomenul, chiar nu vă puteți imagina.
NOU
Tocmai de asta intreb, practic nu exista liceu sau club de doamne ajuta care sa nu aiba dealerii lui, ce pot fi usor identificati , usor de organizat flagrant, si nu inteleg de ce nu ia nimeni nici o masura.
Stiu cam care e dimensiunea flagelului, si mi se pare ca nimeni nu vede elefantul din camera, nici un parinte nu vorbeste de rusine, nici un director nu face nimic sa nu strice reputatia scolii, deocamdata actele de violenta pe fondul consumului de droguri sunt limitate, cei ce vand nu isi disputa teritorii, insa nu e departe momentul acela, si va fi prea tarziu.
NOU
Deci să înțeleg că puștanii de 11-13 ani care cumpără energizante de la supermarketuri sunt mici copii? Oare câți părinți știu că copii lor consumă rahaturile alea în fiecare zi?
NOU
Shoric, ia să te uiți atent la standurile din Mall-uri unde se vând țigări electronice câți copii de 12-13 ani sunt la coadă la ElfBar-uri. E o … pandemie. 🙁
NOU
Un sfat de la cineva care a avut in bula largita un parinte cu copilul pierdut (gasit mort in masina, OD): nu va relaxati niciodata.
Povestea suna extrem de similar cu cea prin care au trecut amicii mei. Ei au ajuns pana la rupt total relatiile cu trupa curenta si mutat in alt oras. S-au relaxat, au zis ca “gata, e ok”. Dealerii l-au gasit si acolo si a 2-a oara nu a mai scapat.
Stiu ca suna naspa si morbid, dar e adevarul. Felicitari pentru cum ati procedat pana acum – nu stiu daca as fi avut puterea voastra.
NOU
Știu. Noi cunoaștem pe cineva care a plătit bodyguard pentru un copil mai mare (25 de ani) și în final s-a dovedit că inclusiv bodyguardul îi dădea să consume.
Crede-mă, de când am luat contact cu metamfetamine, cocaină și cristale așa m-am deșteptat de zici că fix în lumea asta trăiesc.
Ajută foarte mult să vorbești despre asta pentru că doar așa afli lucruri din experiența altora. Nu are niciun sens să ții ascuns ca și cum „vai, ce rușine!” De aia am și scris.
Mă acuză cineva mai sus, Adrian, că la 15 ani el nu făcea din astea. Nici eu nu făceam. Mare scofală. Nu m-a ajutat cu nimic să nu am nicio experiență și să cred că totul e ca-n Dumas când se luptă d’Artagnan cu ucigașii puși de Richelieu și binele învinge.
NOU
Imi dau lacrimile cand citesc…felicitari
am si eu 2 copii mici, si ma gandesc ca daca ar face asa ceva peste 10 – 15 ani , nu as avea idee ce sa mai fac
Inca o data : Felicitari !
NOU
On topic, am o mare dilema, fiti atenti aici, copiii mei o sa fie curand la varsta la care o sa isi poata cumpara legal iarba de la cofeeshop, nu par genul, dar never know. Cineva m-a sfatuit ca atunci cand devin majori cel mai bine e sa fumezi tu cu ei acasa un weed prima data, vad si ei cum e (fructul oprit), tu stai cu ochii pe ei si poti sa ii ajuti la o adica, preferabil decat sa fumeze pe ascuns prin parcuri, dar mi-se pare super ciudat sa fac treaba asta. Sfaturi?!
NOU
Fiu-meu a zis că așa va proceda el cu copiii lui să le fie rău și să se sperie. Poate ar funcționa. Ideea este că fiu-meu are oroare de alcool și oameni beți, nu bea alcool, pentru că l-a văzut mereu pe taică-meu și pe bunicul meu și a văzut ce face alcoolul.
Doar că nedrogându-se nimeni n-a văzut ce fac drogurile…
Dar cred că e mult prea târziu când devin majori.
NOU
Esti ta-su, nu prietenul lui cel mai bun, reflecta putin la chestia asta, pentru ca s-ar putea ca “atunci cand devin majori”, sa ajungi cu vreo 3 ani intarziere la cheful ala.
Eu “prima bere cu batranul” am avut-o la vreo 30 de ani, si nu am simtit ca am pierdut absolut nimic.
NOU
Presupun ca esti intr-o tara in care e legal. Eu zica sa “go for it”. Poate vei fi surprins 😛
NOU
E foarte periculoasa iarba, ma friends. Mai ales pentru tineri. Aici in UK am cunoscut o gramada de colegi de facultate care au ajuns efectiv prajiti de la iarba. Baga in fiecare zi ca disperatii si nu prea mai fac nimic.
NOU
Cum era bancul ala? “dragi copii, cred ca e momentul sa vorbim despre sex. Ok, tata, ce vrei sa stii?”
NOU
Ideea e ca poate lor nici nu le trece prin cap sa incerce si vin eu cu marihuana sa le dau sa fumeze, pai nu pic eu de idiot atunci?
NOU
inseamna ca au macar 18 ani. Ceea ce inseamna ca is deja adulti, deci pot sa isi faca singuri niste idei.
Ce o sa faci cand or sa aiba 25? 30?
NOU
“Ideea e ca poate lor nici nu le trece prin cap sa incerce si vin eu cu marihuana sa le dau sa fumeze, pai nu pic eu de idiot atunci?”
Seriously?
NOU
Habar n-am, poate testezi un pic apele înainte, dacă au auzit, dacă au încercat, dacă ii tentează, dacă prietenii lor au încercat, etc și vezi pe ce picior dansezi.
Am fost un copil/adolescent cuminte, poate prea cuminte.
Pe la 12 ani jumate, de un revelion “Mamă, tată, vreau să mă îmbăt că vreau să văd cum e”. Probabil mama a avut palpitații dar n-a zis nimic, tata nici n-a clipit. În noaptea de revelion mi-a turnat una după alta două cupe se șampanie/spumant (de adulți și nu d-alea fructate), pe care le-am băut la stilul smuls, a mai durat juma de oră în care am avut o logoree care face ca limbarița mea obișnuită să pară jurământ de tăcere și m-am dus la somn. A doua zi n-am avut nici pe dracu.
M-am mai amețit la 18 ani și ceva, intr-un mediu străin, când nu mi-am dat seama că 2 stropi din 3 băuturi diferite (vin de 2 culori și încă ceva) pot avea rezultate nașpa. Eram eu amețită, dar nu suficient de amețită încât să accept niște invitații mascline la cafea în creierii nopții. Cameră (proprie), nani, all good.
Beau și azi dar știu cât și când pot. Ma mai amețesc când beau alcool când sunt foarte obosită, dar o fac în medii ultra-safe (tata, mama, fratele cu familia).
Nu mi s-a întâmplat niciodată ceva nici măcar vag nașpa din cauză de alcool.
Cu drogurile… pe la 14 ani, în spital, aveam diazepam în medicația de seară și cred că am avut un soi de sevraj din cauze exterioare mie. Am decis că never ever. Aproape 30 de ani mai târziu încă mă țin de promisiune.
La zahăr nu pot renunța, dar încă nu am depășit niște limite umane. 🙂 nici nu planific.
NOU
Daca tot vor fi la varsta la care vor putea sa isi cumpere, de ce nu ii lasi pe ei sa aleaga ce vor sa faca si ne intrebi pe noi sa decidem/decizi apriori? Spune-le deschis ca daca vor sa incerce vre-odata ti-ar placea sa faca asta prima data acasa, ca esti acolo pentru ei si ii astepti sa iti spuna.
NOU
@Dragoș, frate-meu a băut la masă cu familia încă din adolescență. a început destul de devreme cu ”gust și eu un pic?” când doar gusta din paharul unuia din părinți. la 15 ani sunt aproape sigură că era capabil să ducă fără probleme o bere.
nu știu la ce vârstă a băut prima bere în tete-a-tete cu bătrânul, dar la masa cu toți membrii familiei a fost cu siguranță înainte de 20 de ani. nici măcar mama, care e ușor coservatoare, nu a văzut o problemă în asta.
azi e un adult responsabil în plină maturitate (futu-i, am calculat câți are, nu pot să cred! 🙂 ), tatăl foarte implicat a doi copii, adult despre care eu, sor-sa, nu pot garanta ca nu s-a urcat la volan măcar ușor pișcat, dar știu sigur că nu a fost ever implicat în vreun accident sau altă trăznăie din motive de alcool.
NOU
Ady-P – eu as zice ca respectivul e mai degraba o exceptie care confirma regula, si nu un exemplu de urmat.
Pe aceeasi logica, putea sa pipe un cui cu ta-su la 14 ani. Sau sa fumeze hash. Si sa ajunga un individ responsabil.
Care sunt sansele ? Tu ai proceda la fel, te intreb de curios…?
NOU
Toți bărbații din cercul fratelui meu, toți colegii mei de liceu/generală se înscriu în mare măsură în același calapod.
Știu de o singură ratare a unei perioade din viață, dar a fost implicată o femeie.
Și da, dacă aș avea copii, aș încerca ceva similar.
NOU
au am paharelul meu de tuica de pe la 9-10 ani. Oh wait…
prima betie reala am avut-o din greseala la 18 ani. Nemancat. Fum mult (nu fumez). 2 beri si aproape 50 de votca. M-au rupt.
NOU
E motivul principal pentru care nu am copii, inca. Dragostea.
Ma cunosc bine, sentimentele de atasament si iubire fata de cei dragi pot provoca niste traume imense.
Ai o iubita, in adolescenta, te paraseste, o parasesti, suferi ca un caine, trec cateva saptamani, iti trece.
Ai parinti, sotie, copii, ai belit pula cand/daca se intampla ceva, si, ce crezi, daca un divort mai merge cum merge, moartea unui parinte sau a unui copil e genul de eveniment care te poate distruge pe viata.
Am avut adolescenta la jumatatea anilor ’90.
Ai mei castigau decent, dar nu cu mult peste medie, si daca au facut ceva bun fara sa isi dea seama, a fost sa nu imi dea aproape deloc bani de cheltuiala.
Da, ma simteam de cacat la iesirile cu gasca, stateam mai putin serile/noptile, cand esti la 15-16 ani nu te prea poti imprumuta, mai ales cand stii ca nu ai de unde da inapoi.
Ii uram pe ai mei ? sigur, ocazional, dar in rest era ok, citeam mult, ma jucam mult pe calculator, si aia era, nu m-a luat dracu.
La facultate s-a schimbat placa, exemplul cu cainele tinut in lant mi se potriveste, dar una e tanarul obisnuit cu droagele si alta e fostul semi-tocilar.
Nopti pe mIRC, lazi de bere, dar droguri ?
Pai sa va explic cum e cu drogurile – daca tot o arzi curios, mai si documenteaza-te care is alea care dau dependenta si ajungi ultima varza – heroina, legale, metadona, ketamina…
Care sunt alea de trip scurt si fara efecte notabile – iarba, extasy…
Care sunt alea cu tripuri dependente de set and setting, si care iti pot face viata un cosmar – LSD, ciupercile, DMT…
Aveam doua surse de informare – Erowid’s Vault si romanele lui Castaneda…
O gasca de 4-5 alcoolisti care in loc sa se faca pulbere pe droage, filozofau despre metempsihoza si efectele asupra altora, la o cheta cu visinata de Rieni si un pachet de Viceroy.
Apoi cluburile, partyurile din cluburi, ramasul fara bani si cumplita disperare – momentele in care esti foarte aproape sa ajungi in arest, puscarie, sau mort.
Am trecut peste ele, m-am angajat rapid, am realizat ca daca nu ajung treaz si lucid dimineata, nu am bani si nici cine sa imi dea.
Revenind la adolescenta si la articol, da, parintii poarta vina pentru netinerea sub control a unei bombe cu hormoni.
Bataia nu e rupta din rai, dimpotriva, dar exista si alte feluri de constrangere a unui adolescent cu issues.
In plus, gandeste-te ca voi sunteti norocosii cu mai mult de 2 neuroni care au decis sa se inmulteasca.
Pentru 90% dintre parintii analfabeti si agramati, multi si alcoolisti sau saraci lipiti, copiii lor sunt predestinati catre ratare.
Si de ar fi doar ratarea…
NOU
Recunosc ca am ras bine la aia cu “dragostea”. Nu cumva e egoism? E ok, e normal sa nu vrei sau sa nu-ti placa sa cresti copii, dar cand o dai pe aia cu “dragostea” cel mai probabil e despre tine, nu despre dragoste.
NOU
Credeam ca e evident din primele 4 paragrafe ca e vorba despre mine, vrei sa ma autocitez ?
Deci daca te gandesti la cat de naspa ti-ar fi sa stai o viata intreaga cu griji noapte de noapte, esti egoist ?
Fata de cine ?
E ca si cum ai fi egoist daca nu ai avea o relatie. “E egoist fra’, nu isi doreste batai de cap.”
Nu va mai faceti laba, milioane de copii nenascuti striga “Egoistilor” ! “Malahia e pacat !”
Futeti fara prezervativ, interziceti avorturile, egoistilor ! Viata voastra nu inseamna nimic la marea scara a lucrurilor.
Hai sa ne impuiem toti, ca sa nu cumva sa zica restul turmei ca suntem egoisti.
Sacrificati tot ce aveti, tot ce puteti fi si tot ce insemnati.
Nu va mai puneti propria persoana pe primul plan, fiti ca Isus ! Isus cu copii. Isus cu 10 copii. Isus masochist.
Cristoase…si Doamne Fereste sa apuc sa am copii, ca ajung tampiti ca voi si ma voi detesta inmiit.
Narativa tipica a parintelui spalat pe creier si ciudos ca autovalidarea are zero efecte atunci cand o iei la intrebari.
Nu bre, nu ati facut nimic special sau demn de respect.
Ati dat din cur si v-ati futut viata prin asta.
Faptul ca sunteti majoritari nu va face mai putin patetici, vazuti din exterior, doar niste nevrotici bine mascati care se auto-amagesc ca viata lor e mai buna cand sunt pusi in fata faptului implinit.
“Egoist”, auzi…incredibil.
NOU
Eu am observat ca stie despre ce e vorba. La prima interactiune pare incepator dar foarte putin mai tarziu …se vede pe cearcanele lui ca e veteran.
Acum depinde de fiecare ce intelege de aici…
Oricum, cand nu ai nimic de spus, nu spui nimic…
Cand nu ai nimic de spus, nimeni nu intelege mai mult decat spui…
Si de ar fi doar prostia…
NOU
Nu am copii, dar… bai, ce parinti misto sunteti! Ce parinti misto! V-as imbratisa pe amandoi. Fiul vostru e cel mai norocos copil de pe lumea asta.
Piele de gaina. Incredibil, cuvintele nu-mi ajung sa-mi exprim respectul si admiratia pentru cum ati gestionat o situatie cumplita, care avea toate premisele sa se incheie tragic daca n-ati fi fost voi cei mai misto parinti din lume.
Sanatate si recuperare deplina baiatului! Meritati din plin. Toti trei.
(Am stat un pic sa ma gandesc nitel cum ar fi reactionat ai mei. Sunt destul de sigura ca m-ar fi umflat de bataie si m-ar fi amenintat ca se omoara, la ce copil le-a fost dat sa aiba).
NOU
Oh…
NOU
Bine ca ati trecut peste si sunteti uniti. Sper din tot sufletul sa nu recidiveze. Insa imi imaginez ca raul cel mare a trecut.
NOU
Mai citesc doo d-astea si “hai sa facem copii” o sa fie o gluma la betie. Doar gluma, ca nu mai fut nimic!
NOU
lasa ca “doar nu ti s-o intimpla tocmai tie!” 😉
NOU
Amin.
Inca nu am intalnit pe cineva care sa imi raspunda coerent la intrebarea “de ce facem copii ?”.
“Sa vezi cum te transforma in bine ulterior” – ma simt foarte bine asa cum sunt, multumesc.
“Ca sa lasi ceva in urma” – mars, dupa ce oi muri, oricum nu-mi mai pasa.
“Ca nevesta-tii ii ticaie ceasul biologic” – ghinion.
“De gura lumii, in principal a babacilor” – lol.
“Ca sa aiba cine sa te stearga la cur cand esti batran” – deci pun presiune pe odrasla si ii scot ochii de dinainte sa se nasca.
Cam toate motivele astea sunt destul de punctuale, niciunul nu surprinde grozavia de a-ti dedica toata viata, pana crapi, grijii pentru copil/copii.
Ca sa ce ? sa nu dormi noptile de griji, ca pe unde umbla, ce face, cu cine e in masina, cu cine se drogheaza…
Ca sa “il vezi om”, si pentru ce ? o responsabilitate uriasa, autoimpusa…si in final, complet inutila.
NOU
Dragos, copii facem pentru ca vrem. Intrebarea ta e prost pusa. O intrebare la care cu adevarat nu exista raspuns este de ce trebuie sa facem copii. Si raspunsul e ca nu trebuie. Unii vrem, altii nu vrem. Punct. Faptul ca tu nu vrei copii nu inseamna ca e naspa sa iti doresti. Faptul ca eu am vrut nu inseamna ca tu trebuie sa vrei. Raspunsurile date de tine mai sus nu tin pentru cineva care si-a dorit copii, ti-as putea gasi 1000 de motive pentru care nu e asa pentru ca perspectiva mea e din start alta. Singurul raspuns este, pentru ca nu imi doresc. Si este perfect valabil si nu e necesar sa fie justificat.
NOU
@Dragos, imi pare rau ca pot sa-ti dau doar un like. Nici eu nu inteleg, da’ mno, each to their own…
NOU
Later edit, ca sa nu se inteleaga gresit, ca nu tre’ sa puim si atat: @autoarea si sotul ei sunteti niste parinti jos palaria! Daca parinteala s-ar acorda doar pe baza de examen si permis (cum de altfel chiar ar trebui, ca nu-i suficient sa vrei, da sa si poti s-o duci si invers), voi ati fi un exemplu de manual!
NOU
„Cine-i are, să-i trăiască. Cine nu, să nu-i dorească.”
Am murit de râs când am vorbit cu profa mea de română din liceu și mi-a spus asta după ce mi s-a văitat îngrijorată că fiul ei (de 42 de ani), împreună cu familia lui, pleacă acuma, pe războiul ăsta, la mare.
Grijile părinților nu se termină niciodată.
NOU
@autoare, pleaca la mare la Odessa?
NOU
Cristina, sa fii sanatoasa femeie, si sa nu ai parte niciodata de nimic nici macar pe departe legat de ceea ce se discuta pe aici.
Eu nu am pretins vreodata ca deciziile mele de viata sa fie aplicate, sau ca ar fi aplicabile altora.
Pur si simplu incerc sa imi folosesc logica si bunul simt inainte de orice fel de decizie atat de majora precum a avea un copil, sau mai multi.
“Pentru ca mi-am dorit”. Foarte bine. Probabil ca o femeie nu are nevoie de vreo justificare rationala, cel putin nu cu mult mai mult ca un barbat.
In fond, oamenii sunt simple creatures bazate pe hormoni, cel putin pana la un punct.
Eu nu imi doresc, nu posed un asa hal de egoism incat sa aduc pe lume o faptura ca apoi sa-mi fut toate noptile cu griji pana la obstescul sfarsit 🙂
Chiar tu scrii mai jos despre cosmarul perspectivei…ei bine, eu am cosmaruri doar la ideea acestor alte cosmaruri.
Brr.
NOU
Da Dragos, sunt perfect de acord cu tine, sa stii ca nu te contraziceam cu ceva. Chiar cred ca din toate comentariile tale de pana acum citite de mine pe blogul lui Cetin asta este cel cu care sunt cel mai de acord. Ma enerveaza doar ca oamenii simt nevoia sa isi justifice alegerea de a nu face copii, you have your reasons si sunt la fel de valabile ca ale altuia de a face exact opusul. Nu trebuie sa te explici sau sa te justifici nimanui ca nu ne nastem cu norma de reprodus. Si da, ai absoluta dreptate, sa fii parinte e o combinatie dubioasa de egoism si altruism, de frici paralizante si de imensa bucurie in acelasi timp. Until the fucking end :). De asta e fain ca traim inca libertatea de a alege calea potrivita pentru noi nu pentru ce se asteapta societatea de la noi, fie ca suntem femei sau barbati. So chill, o data suntem si noi pe aceeasi unda, don’t ruin it 🙂
Mersi de urare, sa te auda marele monstru al spaghetelor a lu sefu la blogu asta.
NOU
In plex s-a dus articolul asta… (am un pusti care mai are putin si ajunge la varsta baiatului de aici).
Sa aveti multa putere!
NOU
La fel cum parintele Calistrat in predica sa de la mall Baneasa a spus: “iubirea rezolva totul” asa zic si eu prin iubire ai reusit sa il readuci inapoi in familie.Felicitari pentru determinare si rabdare in aceasta lupta.Nu multi pot sa faca acest lucru.
NOU
… stiu ca nu e o opinie populara, dar parerea mea este ca sistemul educational e cel care e de vina pentru astfel de situatii. Pur si simplu nu ai cum sa ajungi intr-o situatie de genul daca 1 singur profesor de la clasa si-ar fi dat interesul 10%.
Ca sa va dau un exemplu… Anglia, cam 2018, venit la o colega de lucru a mamei mele director, psiholog si 2 profesori in decurs de 3 zile. Motivul? Copilul ei de 13 ani parea trist pe la scoala si l-au intrebat care-i faza si a zis ca ii este dor de parinti ca petrece mult timp singur din cauza ca parintii lucreaza mult… Pur si simplu i-au zis colegei mamei mele ca daca unul din ei nu-s schimba programul o sa fie nevoiti sa faca plangere la “Protectia copilului” … deci tineti minte au venit 4 oameni pentru situatia asta.
Acum sa nu vina sa-mi spuna nimeni ca un profesor, unu singur dintr-un liceu nu stiu cand un copil se drogheaza sau ceva e in neregula cu el… a lipsit luni de zile de la scolala, cam cat trebuia sa mai lipseasca ca sa ii anunti familia? … sau nu-i treaba profesorilor?
Cam de asta ar trebui ca toti ministrii care au fost pe la educatie in ultimii 30 de ani sa fie trecuti intr-un registru al incompetentei, poate chiar trasi la raspundere retroactiv… cu Funeriu si Miclea cu tot, ca si ei au inchis ochii la mizerie, atat ca declarativ erau mai vocali, dar de facut… tot spre zero.
PS: Imi zicea cineva zilele trecute ca Miclea e singurul care si-a dat demisia de onoare, ca bla bla bla… pai totodata Miclea e cel care a acceptat sa se copieze la Bacalaureat ca-n codru, nu poti sa spun ca nu stia de situatie… si totusi n-a facut absolut nimic.
NOU
dap. Partea asta cu: copilul lipseste cu saptamanile si diriga nu suna pe nimeni. Talent in plm
NOU
Apropo… “fuma copilul o tigara”, chiar ma gandeam ca tigariile nu mai sunt la moda printre tineri… adica n-am vazut asa multi tineri fumand cum era cand eram la randul meu tanar sau ma insel?
NOU
treaba asta cu drogurile ma sperie f tare. conteaza enorm anturajul si fix cum spune taica-su “odata iesit pe usa, poti doar sa speri ca s-a prins ce ai incercat sa il inveti si ca nu va face tampenii!”.
NOU
teza consumatorilor care au mai comentat in trecut, era ca de la marihuana nu esti in pericol de up-grade.
NOU
E cu dichis, sa stii.
Iarba nu e un gateway drug clasic, adica nu te duci automat catre droage mai grele daca fumezi constant.
E pentru ca efectul psihoactiv e lejer, nu iti da dependenta cine stie ce, deci in caz de lipsa, sevrajul e relativ redus.
In alta ordine de idei, fumatorii de iarba sunt foarte predispusi sa consume alte droguri usoare – tutun si alcool, iar daca erau deja pe fenta cu alcoolul, sansele sunt mari sa devina alcoolici inraiti.
E un fenomen numit cross-sensitivation, s-a demonstrat ca dopamina, la fel ca adrenalina si alte substante primare iti “deschid apetitul” si ajungi sugativa incercand sa compensezi, atunci cand THC-ul e acolo pe felie 🙂
NOU
Nu e substanta, e ala care o vinde si care are marja mai mare la droagele puternice, si deja are o relatie cu tine, ca esti deja client. Plus anturajul, atmosfera si faptul ca deja faci ceva interzis, ce mare lucru sa incerci si d-ailalta.
NOU
Nu pot decât să te felicit pentru puterea și înțelepciunea de care ați dat dovadă tu și soțul tău. E foarte greu să poți face asta, cu atât de multă răbdare, cu atât de multă determinare.
Love and care. Și multă, multă putere.
Iar pentru cei ce simt impulsul să te judece că vai, cum de ai lăsat să se ajungă aici, n-am decât câteva cuvinte: habar n-aveți cât de ușor se poate ajunge în situația asta. Nu e nevoie să meargă la petreceri, e suficient să iasă în pauze din școală. Cafeneaua de la colțul străzii școlii fiicei mele era locul unde se adunau dimineata și se întâlneau cu dealerul. Copii cuminți, premianți, olimpici.
NOU
Ai descris cosmarul meu recurent de cand am nascut, cel mai scary inafara de ala in care patesc ceva si mor baietii e asta cu drogurile…,cred ca e cosmarul oricarui parinte…As vrea sa cred ca as avea puterea voastra…Doamne cat de devreme…Incep sa ma gandesc automat la ce as putea face sa previn, ce as putea face acum sa ma asigur ca nu se va intampla si realitatea este ca mult depinde si de hazard, de anturaj, de personalitatea copilului…In fapt putem controla only so much…eu eram constant la sleepovers de pe la 13 ani. Si eram si fata. Pe la 16 ani au uitat 3 zile de mine plecata de acasa. De multe ori ma bat pe spate ca ce copil responsabil am fost. Acum cred ca am avut doar norocul unui cerc de prieteni nepericulos. Ok, m-am apucat de fumat la 15 ani, but that is on me ca nu mai fuma nimeni in jurul meu. Tu zici ca ai gresit, ca ai esuat, eu nu vad chiar asa situatia. Zi-ne tu ce crezi ca ai fi putut face altfel , uitandu-te in spate acum, cu mintea de pe urma, ce ai schimba?
Va tin pumnii sa va tina nervii si sanatatea, sa iesiti toti la liman, sa fie un vis urat.
NOU
Aș schimba că nu i-aș fi permis niciodată să doarmă în altă parte și dacă l-aș fi lăsat la vreun chef aș fi mers eu după el, nu aș fi permis să vină cu Uber sau să doarmă la un prieten. Iar aici soțul a mai zis că nu-i chiar ok. Apoi tot el a zis că … dacă toți prietenii dorm așa…
NOU
Nu mi se pare ca ati facut cine stie ce greseli. Ati avut ghinion. Multi liceeni sunt asa la varsta aia, e chiar sanatos sa nu fii de ala cuminte si devreme acasa, care sta toata ziua cu ochii in carti. Multi le incearca pe toate, ghinionul vostru a fost ca el a avut o personalitate mai vulnerabila la dependente. Puteati sa va comportati la fel si copilul vostru sa iasa noul Bill Gates.
Mie imi suna foaaaarte cunoscut comportamentul lui, la fel ca si reactiile, desi eu nu ma drogam (ce i drept, beam cam mult). Inclusiv crizele cand li se mai scula alor mei sa se bage in treaba mea, de parca aveam 10 ani.
Naiba stie, poate daca stateati sa il tineti inchis in casa la 15-16 ani ajungea mai rau pe termen lung.
NOU
Nu inteleg cu pana mea trebuie sa stea un minor si sa doarma in alt pat decat al lui din casa parinteasca? Cum cacat sa lasi un putzoi de liceu sa doarma pe unde mama naibii vrea el?!
NOU
Tu n-ai fost niciodata la un bairam? La nici un pigiama party? La nici un “ramin pina mai tirziu, sa ne depanam ofurile?”
Problema nu e unde petrece noptile, ca nu e lege scrisa ca numai noaptea se poate droga…
Era o vorba ” fetele cuminti care se culca la ora 17 ca la 20 sa fie acasa “
NOU
Am fost la bairamuri, dar nu ramaneam sa dorm acolo. Erau petreceri in 99% din cazuri cu parintii sarbatoritului in casa si nu era ceva saptamanal. Era unul la 1 luna. Am baut si am fumat desigur insa stiam ca e ceva rau tot timpul. Am putut sa separ distractia de scoala astfel incat la petreceri sau cu gasca eram un golan, dar la scoala eram primul baiat la invatatura. Problema copiilor ajunsi asa nu e de la 15 ani, ea se dezvolta de 3 si se cheama constructia caracterului, capacitatea de a spune nu tentatiilor, cunoasterea si discrnerea intre bine si rau si intre prieteni si neprieteni, in principal o gandire analitica, critica si neincrezatoare in altii. Astea se construiesc in ani de zile
NOU
Cum sa doarma un minor altundeva decat acasa? Jesus!
Bai frate terminati cu tampeniile astea, ca ori o sa va ajunga copiii niste tocilari inadaptati si virgini la 40 de ani (dar cu 2000 dolari salariu in IT!) , ori o sa refuleze total si o vor da in ce e prezentat aici, urmand sa va urasca pe viata.
Nu poti sa cresti un copil ca pe un peste in acvariu. Exista riscuri, orice ar face parintii, care din pacate se vor invinovati intotdeauna.
NOU
@nm.bradu cand spui ca o sa ajunga copilul la 40 de ani un virgin neadaptat, la cine te referi ca trebuie sa fie adaptata? La drogati si curve?! Daca eu la 42 de ani sunt casatorit de 20 de ani si mi-am construit un mod de viata sedentar, asezat cu weekenduri petrecute la casa mea de vacanta de la tara in loc sa merg la Untold sau Neversea, nu beau alcool, nu ma imbat niciodata pe an si nu imi insel nevasta am ajuns rau?!
NOU
@Mihai – Daca asta ti ai dorit, atunci nu ai ajuns deloc rau. Mie mi se pare trist, dar cine sunt eu sa judec? Da, probabil ai pierdut multe experiente (e frumos sa mergi si la untold, nu doar la tara la gratar), insa, daca e sa fiu sincer, si eu ma gandesc uneori daca nu as fi fost mai fericit indragostindu’ma tanar si traind o viata linistita.
Dar asta nu inseamna ca trebuie impinsi copiii spre acelasi stil de viata. Viata ta (si gandirea) seamana foarte mult cu a alor mei. Insa, uite, eu nu m-am pliat deloc pe stilul lor cuminte si responsabil, ceea ce mi-a creat mari probleme. M’am razvratit si am facut ce’am vrut de la 14 ani incolo, insa au ramas sentimente de inadecvare mari, ca ce vreau eu de la viata nu este “ce ar trebui sa vreau”. Nu mai spun ca tata in afara de matematica si fizica nu m’a invatat nimic, nororc ca am avut prieteni mai mari. Din pacate, inca ii vad ca pe niste dusmani acum la 30+ (fara sa o arat), desi ei saracii ma iubesc ca pe ochii din cap.
NOU
@ mihai – sau, alt exemplu, am crescut cu ideea ca viata se termina la 35 de ani sau/si cand ai un copil, fiindca de cand ma stiu, de cand aveau ei 35-40, nu i am vazut sa faca nimic, sa iasa nicaieri, in afara de serviciu -> gratar la tara. Asta m a bagat intr o depresie cumplita pe la 30 si ma face sa’mi fie groaza la ideea de a avea un copil, desi in sufletul meu imi doresc asta.
Am multe exemple personale pt care stilul de crescut copii “stai acasa si invata” e gresit si, chiar daca experienta mea e departe de a fi un adevar universal, de aia ma activez instant cand apar discutii de genul asta.
NOU
Nu știu de ce am scris articolul ăsta de fapt. Cred că am vrut să rămână aici pe internet, să-l mai recitesc periodic. L-am scris de vineri, am trimis ceva atâta de dezlânat, încât i-am zis lui Cetin să aștepte că-l mai rafinez. Numa’ bine l-am rafinat cu o mulțime de greșeli (prepoziții lipsă, negații absente, repetiții etc).
Ideea este că dacă o singură persoană intră în alertă după ce citește aici, am făcut un lucru bun.
Credeți-mă, vorbeam și 2 ore pe zi la telefon cu doamna de la Antidrog. M-am necăjit că ceilalți părinți nu fac nimic deși le spusesem clar ce și cum. Mi-a spus că da, majoritatea covârșitoare crede că „nu, nu copilul meu”.
În alertă suntem constant. Dacă s-a trezit prea repede imediat mă gândesc de ce s-a trezit, dacă nu doarme de ce nu doarme, dacă mănâncă prea mult de ce mănâncă, iar dacă nu mănâncă de ce nu mănâncă.
Ce am uitat să mai spun este că, în perioada cât făcea consiliere, doamna i-a adus un băiat de 21 de ani care își aștepta sentința cu executare, era clar că va primi cu executare ptr că a avut una cu suspendare. A stat de vorbă cu acel băiat 4 ore. Nu pot să înțeleg cum, după toate câte i-a povestit băiatul ăla, el a trecut la droguri de risc atât de mare într-un anturaj atât de periculos. În august se organizează de către cei de la Antidrog vizită la Penitenciar. Sper să-l pot convinge să participe.
PS: ah! Și vedeți și cu păcănelele. Unul dintre prietenii lui face și asta. Inclusiv lângă școala lor funcționează de ani de zile un bar unde ai și aparate și li se permite să bage. 🙁
We are healing, but there is no cure.
NOU
Felicitari pentru tot ce ati facut si faceti.
Va recomand sa vizionati videourile acestea doua.
Cred ca ajuta un pic la intelegerea si mai buna a situatiei, si a dependentelor in general.
www.youtube.com/watch?v=OPcYSkHoK6c
www.youtube.com/watch?v=rsrNVYdEMHw
NOU
Cum am fost atras de pacanele dar nu am bagat mai mult de 3 ori: Nu aveam accs la bani. Practic nu mi se dadeau bani pe mana si astfel nu aveam ce baga la pacanele. Sa fur nu aveam de unde ca parintii nu isi tineau banii la vedere iar infractiuni eram suficient de bine educat sa stiu ca orice fapt are consecinte. Sincer nu stiu cum isi cresc parintii copiii in asemenea durere in cur dupa care se plang ca se drigheaza si baga la pacanele. Ce semeni, aia culegi, sau baiata e rupta din rai. Noile generatii sunt din ce in ce mai pierdute si nu pentru ca au ceva in plus ci pt ca au ceva in minuc: control parental asupra vietii de la gradinita pana la 18 ani. De cate ori i-ati spus:” Nu faci asta ca zic eu si cat traiesti in casa mea faci cum spun eu?” As zice ca niciodata.
NOU
Mulțumesc, Ciprian. Le voi urmări.
NOU
Mihai, noi nu i-am zis niciodată „cât trăiesc eu nu faci asta”, recunosc. Și nici acum nu o vom spune.
Dar pot să-ți spun ce s-a-ntâmplat cu un coleg de-al meu de liceu. Olimpic la Națională la chimie, olimpic la Informatică, tot așa ca tine „cel mai mare golan la chefuri”, cel mai bun la învățătură. Crescut ață de părinți, cu reguli, cu norme stricte. Cu principii solide cum constat cu bucurie că ai și tu. Felicitări pentru asta, by the way. Să revin la coleg: absolvent cu brio de Stomatologie. Asistent universitar, parcurge niște grade. Își deschide și cabinet. Căsătorit, copil de 3 ani. Un munte de succes. Ne vedem la întâlnirea de 20 de ani de liceu. Vorbim, râdem, glumim.
Peste 10 zile de la întâlnire citim toți pe FB șocați: medic stomatolog se sinucide. Și-a tăiat venele cu precizie chirurgicală în baie în timp ce băiatul lui de 3 ani mânca în bucătărie. Mi-am notat data sinuciderii lui la Notes, mi-am salvat toate pozele ce le avea pe FB și mă uit periodic la ele. M-am înțeles fabulos cu băiatul ăla și azi mă trec fiori când mă gândesc la el. Avem un grup al clasei și-l pomenim constant. Sinuciderea lui a marcat tot orașul, pe toți profesorii, pe toți colegii și pe cei din alte generații.
Ah, și știi ce-i mișto în toată povestea asta a mea? Că după ce copilul tău a consumat cocaină și amfetamine când tu până la clasa 0 i-ai citit în fiecare seară din câte-o carte chiar nu-ți pasă ce scrie un comentator cretin pe internet despre abilitățile tale de părinte.
Cheers to morals!
NOU
Nu iti pasa dar ii raspunzi. Fii coerenta in gandire si in decizii si copilul tau va fi mai castigat! In plus e o contradictie totala in ce zici: Recunosti ca ai esuat ca parinte pupandu-l in fund si lasandu-l liber, dar pe de alta parte iti aperi deciziile.
NOU
Mihai.
Ce vă iubesc eu pe voi, ăștia, sfinții părinți, care vă repeziți cu judecata și superioritatea declarată.
Bravo ție că ești perfect. Acum te-ai și masturbat emoțional public pe blog, nu-ți mai lipsește nimic.
… ba da. Empatia de bază. Ceea ce te face un individ mai eșuat decât toți imperfecții ăștia care comentează pe aici.
Ai trecut prin viață ca gâsca prin apă.
Sictir.
NOU
Mihai (2), nu-mi apăr deciziile. Am reacționat doar la partea care sugerează că bătaia-i ruptă din Rai. Pentru că nu e. Și am descris și reversul permisibilității: ce s-a petrecut cu un copil bătut, ținut din scurt, care toată viața a dorit să fie cool, șmecher, care de la reuniunile cu clasa (în școală se făceau reuniunile astea pe vremea cu minim 2 profesori de pază) trebuia să plece primul să ajungă acasă. Atât. Am reacționat cum aș fi reacționat la oricine care ar sugera că bătaia aplicată unei ființe inferioare fizic ar fi un lucru bun.
În rest, it is, what it is. Din titlu scrie clar care-i părerea mea.
NOU
Liceul e o perioada complicata. Mai tine si de imprejurari. Eu l-am facut intre 1992 si 1996, dupa 8 ani petrecuti in aceeasi scoala, in aceeasi clasa, cu aproximativ aceiasi colegi. In gimnaziu, ne intalneam zilnic pe holuri cu invatatoarea din 1-4, iar pe profesorii din gimnaziu ii stiam din vedere inca din clasele primare …, si deodata, bum! alta scoala, alti colegi, alti profesori …, si toate astea, repet, in perioada ’92 – ’96, cand o lua razna toata tara, daramite niste draci de copii. Se inchideau fabrici, dispareau sau se restructurau institutii, oamenii ramaneau pe drumuri de pe o zi pe alta, preturile se triplau de dimineata pana seara, iar proaspetii licentiati se angajau vanzatori la tonete. Mai conta ca programa scolara era in aer, ca se invata inca de pe manuale din care doar fusese rupta poza lui Ceausescu, ca fusesera introduse obiecte pentru care nu existau manuale? (Patru ani am facut Istoria Culturii de pe tratatul lui Ovidiu Drimba, din care spicuia proful cate ceva. Eu il aveam acasa. Multumesc, tata!). In clasele primare si in gimnaziu am fost un copil vioi, sociabil. Clasa noastra avea cea mai tare echipa de fotbal din scoala, eram centru-inaintas (cum se juca inca pe-atunci, pentru cunoscatori). Eram intr-a 5-a si ii bateam pe aia de-a 8-a. Dupa care ne bateau si ei pe noi, dar nu la fotbal. Veneam acasa movat, dar victorios. Eram un fel de vedeta, ma alegeau colegii comandant de grupa (de detasament, nu se putea, locul era rezervat fiicei unui tovaras activist de partid din sectorul cultural). Poate am constientizat prea devreme toata mizeria din jurul meu si am pus prea mult la inima, desi ca familie, n-am fost atat de afectati, cum au fost altii. Parintii au avut joburi stabile, de care s-au tinut cu dintii, dupa Revolutie ne-au fost retrocedate niste bunuri confiscate de comunisti strabunicilor si bunicilor mei. N-am dus-o rau. Totusi, in liceu am devenit introvertit. Imi era scarba de toti si de toate. Si chiar imi era! De cretinii care isi faceau un ideal dintr-o masina furata din Germania, pe care o vazusera pe strada sau din adidasii cu pompa ai vreunui fecioras de bani-gata, de cretinele care o ardeau femei fatale pentru ca le ciupise unul de-a 12-a de buci sau le fluierase un arab dintr-o decapotabila, de batranii lingai de la catedra, care deja ne povesteau cu nostalgie cum ii trimitea partidul gratis la bai la Caciulata si ne indemnau sa ne sfatuim parintii si bunicii sa voteze cu tova… aaa, domnul Iliescu, care nu ne vinde tara. Abia schimbam cateva vorbe cu 2-3 colegi. Maxima forma de socializare era ca mergeam vara in tabere la mare sau la munte. Dar si acolo ma izolam. Nu-mi prea sufla nimeni in bors, incercasera vreo doi smecheri, la inceput, dar rezolvasem atat de transant situatiile, incat unii credeau ca nu-s prea intreg la cap. Noroc ca pe-atunci, politia, Parchetul si presa aveau alte treburi decat bataile din scoli. Aveam un var mai mare, Dumnezeu sa-l ierte, vames la Nadlac, care ma iubea ca pe un frate, ca tot n-avea. Din spagile pe care le lua, imi trimitea bani, sticle de bautura, cartuse de tigari, tricouri si casete contrafacute cu muzica metall. Tot el m-a dus, pentru prima oara, la (pardon, scuzati!) curve. Casetele le multiplicam si le vindeam. La fel si tricourile care nu-mi placeau. Fusese de-ajuns sa dau de stire si a trebuit sa pun rockerimea pe lista de asteptare. Ma descurcam, aveam banii mei. Si m-am apucat de baut. Si mai si tineam la bautura! Poate am mai povestit pe-aici. Daca azi as bea o sticla de 750 de … orice, whisky, cognac, vodka, probabil as intra in coma alcoolica sau m-as duce direct sa vad ce mai face var-miu. Pe-atunci, era doar o zi obisnuita. Una neobisnuita era cand beam mai putin sau peste doua sticle. Cum de nu mi-am facut maruntaiele praf in mine, nu stiu. Sau le-oi fi facut, dar n-am aflat inca. Se mai lipea cate-un putzex, sa se laude ca a baut cu mine. Ii dadeam, desi stiam ca, dupa aia, o sa trebuiasca sa-l car in spinare acasa. Asta, daca isi mai amintea unde sta. Invatam bine la materiile care imi placeau si mai eram si creativ pe-deasupra. Cu cat eram mai beat, cu atat eram mai creativ. La celelalte, cat sa trec clasa. In alte pacate, n-am cazut. Am fumat, am baut si am mers si la curve, dupa ce m-a spurcat var-miu. Puteau sa li se scurga ochii parasutelor din liceu, nici nu le vedeam. Despre droguri, se auzea, vag, dar in alte medii. Fie in discotecile sau la petrecerile de fite, fie ca le-ar folosi pedofilii, ca sa atraga pustii boschetari de la Gara de Nord. Eu nu le-am vazut in vremea aceea prin liceu sau prin imprejurimi. Aparusera insa pacanelele si multi au luat-o razna. Nu m-au atras, dar imi amintesc de un coleg de clasa, care i-a furat lui taica-su, care era diplomat, toata colectia de albume de la marile muzee ale lumii, adunata in ani de zile, si a vandut-o unui escroc de buchinist, pe nimica toata, iar banii i-a pierdut, in cateva ore, la pacanele. L-a luat salvarea pe tac-su, cand a aflat. Ca sa nu-l mai supere, peste cateva zile a vandut toate bijuteriile maica-sii. Iar salvarea … . Dupa care, mi se plangea: cum dracu’, deci vine rosie, neagra, neagra, neagra, rosie …, tu ce-ai fi dat? Rosie, zic! Bagaaa-mi-as, io am dat neagra! Nu stiu exact cand m-am trezit. Cred ca, pur si simplu, la un moment dat, am luat-o mai usurel. Nu stiu nici de ce. Prin anul II de facultate, inca beam destul de mult, dar lucram si mergeam si la sala. Cand am terminat facultatea, terminasem si cu bautura.
NOU
Astia o sa ne plateasca noua pensiile ! 😀 Lasand gluma la o parte trebuie procedat cu mult tact ca altfel poate iesi foarte rau.
NOU
eh, nu chiar, din cauza asta o sa iesim la pensie pe la vreo 75 de ani
NOU
Esti bine? E chiar atat de greu sa pui pe pauza si sa-ti pui – ca orice fiinta vie – intrebarea: “Ce glume de cacat as evita, daca ar fi vorba de copilul meu?”
NOU
Ajung curand in mid20′ si pot sa-ti zic lejer ca 80% din prietenii mei pe care ii stiu din copilarie si am crescut cu ei in cartier rup drogurile. Ii mai vad seara uneori prin spatele blocurilor sau prin masini si se sparg. Majoritatea fiind din familii bune sau cel putin functionale, le cunosc in mare parte parintii tuturor. Mi-ar fi greu sa spun ca e vina parintilor in cazuri de astea, ca multi sunt oameni foarte ok si au incercat sa-i tina in frau.
Cu aparatele iarasi e nasol, cand nu se drogheaza ii gasesti prin casinouri. E destul de trist.
Pe langa asta cunosc si pustani cu 6 ani mai mici, din generatie cu frate-miu care-s fix asa cum povestesti tu in post. El a renuntat la anturajul ala imediat si n-a mai iesit cu ei, acum sta mai mult prin casa si nu prea mai are prieteni, doar cativa de la scoala cu care iese ocazional. De asta mi se pare tragic-amuzant ca ceilalti parinti nu au crezut ca pustanii lor sunt consumatori. Situatia e FOARTE raspandita.
As zice ca prin oras la mine toata lumea stie dealerii (de ani de zile, ca-s in mare parte tot aia- au mai intrat prin puscarie, au mai iesit) mai putin politia. 😀
Sa nu mai zic ca o stiu pe una care era foarte misto ca persoana si desteapta (cu medie aproape de 10 pe linie la bac) dar cumva s-a prajit la cap si a ajuns sa si-o traga cu toti dubiosii pentru un gram.
NOU
Felicitari.
Pentru ca ati avut ochi sa vedeti ca se intimplau transformari, pentru ca ati avut minte sa apelati la ajutor specializat si pentru ca ati avut inima sa il tratati ca pe un fiu, nu ca pe o proprietate.
Mi-au placut citeva chestii in final, povesteai de glume cu el, muzica si selfie in masina. Dupa o luna petrecuta cu adolescentul sechestrat in casa, violent verbal? E dificil de gestionat unul revoltat pentru intreruperea vietii sociale daramite si in sevraj? Ai reusit sa pastrezi /creezi o atmosfera de normalitate in viata de familie? (Si tu inca te consideri vinovata???)
Crede-ma, nu puteai preveni nimic si mai ales ai actionat la momentul potrivit. Construiti acum o relatie care va fi mult mai trainica si profunda decit daca ar fi avut o viata numai “succesuri “.
Atunci cind i-ati spus “Cât trăiesc eu și taică-su va avea ce mânca, iar când mor nu vom mai simți oricum nicio suferință. ” ati construit un pod intre voi. E ceea ce 80% dintre parintii de generatia mea ( probabil 95% dintre parintii nostri) nu ar sti sa faca.
Iar daca ai fi lasat sa treaca mai mult timp, furturile din casa ar fi fost doar o neplacere marunta. E mult mai rau cind un un tinar ii striga mamei sale “De la tine ma interesaza doar banii, ia-ti iubirea si baga-ti-o in.. , ai inteles?”
Doua note de final:
– nu te culpabiliza mai mult decit e cazul, pentru a nu ingreuna relatia care se infiripa. Adolescentii (si toxicii –nu e cazul fiului tau, spun doar ca sa stii) simt punctele slabe ale celor din jur si sint abili in a manipula in favoarea lor aceste vulnerabilitati
– ne dai si noua titlul cartii cu sfaturi de bun simt?
Ai toata stima mea pentru ca reusesti sa vorbesti despre asta.
NOU
Dumnezeule, în sevraj se uita în ochii mei și-mi spunea „nu vreau să te mai văd niciodată”. Iar eu mă uitam la el în ochi și-i răspundeam: „Te înțeleg. Dar eu tot te iubesc și tot ești copilul meu și te voi iubi mereu”. Și azi-așa, mâine-așa până când într-o seară a uitat că e supărat și când m-am dus în camera lui să-i spun că ar fi bine să închidă calculatorul si să se culce, a întins obrazul să-l pup. Uitase complet că mă urăște.
De unde am avut eu puterea să ascult ce-mi spunea cu atâta convingere și patos, să suport ura asta când până la 6 ani n-am scăpat de el din patul meu … chiar nu am idee.
Dar, vă spun, după ce auzi că fiul tău a consumat cocaină, fcking cocaină, chiar nimic nu mai contează.
Însă e fără dubii greșeala noastră. Pur și simplu l-am abandonat. A început subtil. Întâi m-am bucurat că e independent și nu-l mai duc cu mașina în câte-un loc, că merge cu autobuzul/pe jos/cu bicicleta. Apoi ieșeam cu taică-su și el nu venea cu noi. Eu și soțul meu suntem extrem de apropiați. Nu avem prieteni, nu ieșim niciunde decât împreună mereu. Iar el nu mai voia să vină cu noi, noi nu insistam. Abandon emoțional.
Ce fac acum că-l duc zilnic la școală (soțul când e liber vine și el) e momentul nostru de reconectare. A început ca o formă de control recunosc să mă asigur că nu merge în altă parte, dar mi-am dat seama că e fix ce e nevoie. Acea jumătate de ceas dus, jumătate întors.
Cartea se numește „Sfaturi ptr viața de familie” de Sf. Porfirie nu știu-cum. Am citit doar partea legată de copii. E o broșură mai mult.
NOU
i-ai dat un nume prea greu, abandon emotional.
Cred ca mai degraba e procesul de cistigare a autonomiei personale. Puiul care trebuie sa invete sa zboare singur. E natural, normal, diferit pentru fiecare dintre noi.
Generatia mea a crescut mergind la scoala cu cheia legata la git. Pe copiii nostri ii insotim pina la poarta si unii parinti s-ar aseza in banca, daca ar putea.
Pericolele, posibilitatile materiale si modelele parentale s-au mai schimbat. Dar nu ne putem tine fiii intr-un clopot de sticla pentru toata viata. La un moment dat trebuie sa devina independenti. Si se incepe asa: invata sa se deplaseze singuri unde trebuie sa ajunga, sa ramina singuri acasa, sa isi gestioneze spatiul privat. Incep sa capete incredere in puterea lor de a lua decizii. Si atunci e anturajul , mediul inconjurator cel care trebuie verificat inainte de a-l lasa sa zburde liber. Dar teoria probabil ai intors-o pe toate partile cu ajutorul psiholoagei.
Adolescentii nu au capacitatea mentala de a se gindi la consecinte pe termen lung, ca adultii. Ai punctat foarte bine: nu bea pentru ca a vazut cu ochii lui ce se intimpla, dar nu a stiut sa nu cada in tentatia drogurilor, sa vada mai departe. O posibila motivatie e ca a vrut sa se mentina in topul popularilor din grup. Al meu e timid dar nu am nici o garantie ca intr-o zi nu va vrea sa fie si el parte dintr-un grup.
Noi, parintii, invatam mereu din mers. In cazul asta, voi nu ati ramas rigizi in mentalitatea “cit timp traiesti sub acoperisul meu, eu dictez ce visezi, ce gindesti, ce esti …” (pe care unii dintre noi se pare ca o cunosc foarte bine) si asta arata ce fel de familie ati creat. Functionala.
Cita iubire trebuie sa ai ca sa te poti plia dupa nevoile fiului, in loc sa ii comanzi sa se adapteze el la ale tale…
Pe de alta parte nu e usoara nici acceptarea fara rezerve atunci cind juniorul demonstreaza ca nu e chiar smart.
Copilul meu a inteles ca nu trebuie sa primeasca bomboane de la necunoscuti, pentru ca e usor de explicat de ce. M-am relaxat . Apoi l- am intrebat ” Ce faci daca un necunoscut iti spune ca i-a ramas catelul blocat intr-o tufa pe marginea cealalta a parcului si te roaga sa-l ajuti?”
Ei, bomboane poate avea oricind, ocazia sa salveze un animalut insa…
NOU
Felicitări pentru puterea, dragostea și respectul vostru pentru voi.
Nu cred că trebuie să căutați un vinovat sau vreo greșeală – fie a voastră, fie a copilului. Sunteți niște părinți excelenți.
Sper că dacă ni s-ar întâmpla și nouă asa ceva să avem aceeași determinare.
NOU
Felicitări! Mi se pare că nu aveți ce să vă reproșați ca părinți, dimpotrivă. Aveți o tărie de caracter, ceva extraordinar. Sper să reușiți să o țineți tot așa.
Ce mi se pare revoltător este atitudinea celor de la școală. Cum să lipsească un copil atât de mult timp și să nu anunți părinții, este de neînțeles. Un sistem educațional care permite așa ceva n-ar trebui să existe. Oamenii ăia pot fi orice, dar nu profesori. Ar trebui dați afară fără posibilitatea de angajare în domenii care presupun lucrul cu oamenii. Cum or fi lucrurile în școlile mai slabe, nici n-are rost să mă mai gândesc.
Multă baftă!
NOU
În ton cu articolul cred că ar fi util de audiat acest clip www.youtube.com/watch?v=OPcYSkHoK6c
NOU
Te strâng în brațe.
Ești o mamă extraordinară. Mereu ai fost.
NOU
Sunt o mamă extraordinară, asta știu. Uneori extraordinar de tembelă, alteori extraordinar de puternică. După nevoi. 😀
Love & care. Kisses!
NOU
Acum ganditi-va ce sanse au copiii cu parintii plecati din tara sau despartiti.
NOU
Ai fi surprins… Cand eram soarec ideea ca as putea face ceva atat de grav incat sa fie nevoie sa se intoarca ai mei imi provoca o teama crunta. Nu de bataie sau alte chestii de genul asta, imi era frica de rusinea pe care as fi simtit-o
NOU
Multumesc inca o data pentru ca sunt abonat la blogul asta si ca pot invata inca ceva. Sper sa nu ajung (sa nu mai ajunga nimeni) sa fiu nevoit sa trec prin ce treceti voi.
Sunteti mult peste mine pentru ca nu m-as fi gandit niciodata sa fac ceea ce faceti voi.
Eu personal am refuzat si sa incerc droguri de teama ca mi-ar placea si nu m-as mai putea opri. Imi ajunge alcoolul consumat ocazional. Incers sa-mi cresc copilul in speranta ca va avea si el puterea mea de a se tine departe de tentatie. Sau ca va fi suficient de lucid incat sa se opeasca la timp.
Din partea mea aveti toata stima: multa putere sa puteti s-o tineti pe drumul asta.
NOU
Totdeauna am urat revista Vice, cu articolele lor legate de droguri si nu numai.
90% din articolele despre droguri sunt pozitive, gen “cum sa te tripezi la festivaluri”, iar alea “negative”, au o tenta umoristica, de genul “am mancat mustar cu gem”, a fost naspa, dar in rest ce tare ii.
Putinele articole cu adevarat negative sunt la alibi, sa poata spune ca ei de fapt lupta impotriva drogurilor.
NOU
Prin clasa a6a sau a 7a nu mi aduc aminte, tata zice ‘copile, vrei o tigara?’
Ma uit la el ca si cum si ar fi pierdut mintile, iar el zice din nou ‘serios, fumam amandoi un Marlboro?’
Iau tigara, el mi o aprinde si zice ‘trage tare de tot cat poti tu in piept si inghite fumul’
Nu trebuie sa va zic probabil ca am tusit pana mi au iesit ochii din cap, am scuipat si am horcait de am zis ca mor. Mama nestiind ce face ticu, l a luat ca ce ai facut copilului etc…
Tata nu s a panicat o secunda, imi amintesc si acum… dupa ce m am oprit din tusit m a intrebat daca mai fumam una ca e ok daca vreau :).
Alta… in anul 1 de facultate moare matusa din Serbia. Ticu ma suna si zice vezi ca maine vin si te iau, mergem la inmormantare. Ajungem In Serbia, acolo ne vedem cu verisoara lui tata, care locuia in Ny si care ajunsese la heroina si incerca acum sa se duca inapoi pe axa heroina-cocaina-iarba
Asa de tare m am speriat de cum arata ca toata facultatea nu m am atins nici macar de iarba. Bai… deci n am cuvinte sa descriu cum era ca om, ce ne a povestit in noaptea de dupa inmormantare…
Parinti, sunteti tare, va trimit dragostea mea
NOU
Din păcate un număr tot mai mare de adolescenți consumă alcool sau alte substanțe toxice, cu toate ca acest lucru este ilegal si periculos și acest comportament eate periculos, deoarece poate duce la dependență și la probleme secundare, consecințe ilegale, performanțe școlare slabe, pierderea prietenilor din anturaj-izolare socială și nu în ultimul rând, probleme grave familiale. Toți părinții trebuie să fim vigilenți, să reușim să conștientizăm atunci când copiii noștri se abat de la drumul cel bun.
Multă sănătate tuturor!
NOU
Numai pretiosi in zona care n’au f@tut, n’au baut aproape zici ca nici nu au trait, bine, nu despre asta era vorba in postare, da nah, ce sa mai si ceri…e greu cand ai hardu mic si procesoru lent. (Am scris bine? Nu am talent la it ).
Ps: sunt de leat cu senioru, fumez de la 13 ani si daca puteam sa beau, ma apucam si de baut. Plm :)))), asa, beau cola zero.
Pt autoare: fa tot ce crezi ca trebuie facut ca sa fie bine, daca ai nevoie sa vorbesti cu “lume” suntem aici, eu una cel putin. E greu ca dracu.
NOU
Hei, thanks. 🙂
Cel mai mult aș vrea ca toată lumea să conștientizeze cât de grav e fenomenul, să iasă din bula proprie. Eu am descris situația noastră, dar sunt și copii cărora nu li se permite mai nimic și tot se droghează așa cum sunt copii cărora li se permit tot atâtea și nu o fac. Foarte complexă problema și chiar nu există rețetă universal valabilă. Sunt părinți care știu și nici nu pot face nimic (de ex. mama lui John din povestea mea).
NOU
:*
NOU
@autoare
Pot să fiu de acord că e oarecum “failing” pentru că probabil nu i-ați vorbit (suficient) despre riscuri, din timp. Eu am crescut cu frică de droguri, ba chiar și frică de dependența de țigări.
Dar e un mare fkng WIN pentru felul în care ați abordat situația.
Mulțumim pentru împărtășirea experienței. Poate să devină utilă.
NOU
Nicky, ba i-am vorbit despre riscuri, fir-ar. Dar posibil să-i fi vorbit mai degrabă prea devreme și nu știu dacă am mai repetat. Prin clasa a 5-a degeaba i-am zis de droguri, sex, prostituție, violuri, ce-nseamnă dacă o fată spune NU etc. Era prea mic să înțeleagă. Tocmai de asta totul a fost ca un trăznet și de aia zic că e failing. Failing pentru că noi nu ne-am înțeles bine copilul. Sunt copii care au mindsetul într-un anumit fel.
N-am identificat că e un copil care nu știe cum să gestioneze atâta libertate, n-am înțeles cât e el de sensibil în realitate și cât de mult îi place să epateze. Fiu-meu nu-i un tolomac. E înalt, fain, frumos să-l pici cu ceară, isteț, sportiv, corp frumos proporționat. Și asta nu o zic eu ca cioara, e o realitate; seamănă cu taică-su care-i un fel de Adonis. Te uiți la el și nu-ți vine să crezi că un astfel de copil ar fi instabil emoțional și ar avea nevoie de validări externe din partea unui anturaj. Care anturaj nici el nu era format din copii aflați la marginea societății, ci tot copii cu premise ok de creștere.
NOU
@autoare
Înțeleg. Pe baza experienței mele, consider ca ați identificat bine greșeala. Eu am fost crescut de bunici, oameni de la care am primit doar educația de bază, dar solidă. Erau câteva reguli, pe care le auzeam mereu. Daca ar fi să fac o paralela strict la subiectul ăsta, mie îmi spuneau “nu droguri, nu țigări, nu alcool (și explicații cu de ce nu e bine), în rest treaba ta. Pleacă unde vrei, vii când vrei.”
NOU
Ar fi interesant de știut ăștia care ați văzut/cunoașteți liceeni drogați, din ce orașe sunteți ?
Oare care ar fi procentul de drogați în București, Cluj sau la Vatra Dornei ?
Mă gândesc că șansa să te întâlnești cu un dealer e mult mai mare în orașele mari.
NOU
Este un orășel în țara asta mic de tot, avea 35.000 de locuitori în vremurile bune, ai fi surprins să afli ce rețea de droguri ascunde. Cu filieră bine organizată, cu descinderi ale DIICOT, cu procese penale, condamnări etc. Și tot înflorește, an de an altă rețea se formează. Iar asta demult, de minim 15 ani știu doar eu. Și-n liceele din acest oraș e dezastru, iar în cartiere să nu mai zic. Dar, știi cum e, priveam mereu fenomenul precum Luceafărul: „nemuritor și rece.” Nu mi se părea că vom lua contact direct și brutal cu drogurile.
Este rețea și-n Găești, Dâmbovița. Se confruntă un bunic, prieten de-al tatălui meu cu nepotul de 25 de ani. A fost inclusiv la Poliție bunicul respectiv. Poliția a dat din umeri.
Noi suntem dintr-unul mare însă, printre cele mai mari din țară. Sigur că șansele sunt exponențial mai mari.
NOU
Este prima oara cand comentez pe acest blog, desi il citesc de mult.
O fac pentru ca vreau sa-ti multumesc pentru poveste si pentru puterea de a o impartasi cu noi – este lectie de viata pentru un dram de constientizare. Iti multumesc sincer!
Eu nu consider ca ati esuat ca parinti, ba din contra, mi se pare ca v-ati adaptat admirabil. Chapeau!
Va imbratisez cu drag in gand si va doresc multa, multa putere! <3
NOU
Drăguț, Alexandra. Îți mulțumesc pentru comentariu.
Da, am vrut ca părinții să conștientizeze. Mai ales cei ca mine (foarte prim and proper) care cred că lor nu are cum să li se întâmple așa ceva.
NOU
Am citit un comentariu de-al autoarei cum că ea și soțul ei nu au prieteni. După ce puiul își ia zborul, voi cum o să vă mai petreceți timpul? Nu simțiți nevoia de a vorbi cu persoane de vârsta voastră în loc să faceți investigații și să sunați prietenii/colegii fiului vostru ori să discutați cu adulți tot despre băiat?
Din ce citesc, ambii sunt oameni obișnuiți care nu se lăfăie în vile care mai de care sau care își petrec vacanțele pe feribot. Dacă odorul va dispărea din peisaj, se înțelege, cum veți face față situației?
NOU
poate ar fi bine, ca la 25 de ani, sa iti dai cu parerea despre cei de varsta ta. zic si eu.
NOU
Masochista, nu avem prieteni ÎN ȚARĂ. Au emigrat odată cu criza din 2008. Dar nici nu avem nevoie de prieteni. De la o vârstă vei constata că prieteniile sunt ceva mai efemer decât un castel de nisip. Dar în tot procesul ăsta, am avut prieteni cu care să discutăm. Eu am un prieten foarte bun, de când eram în clasa a IV-a chiar. Și faptul că timpul nu ne permite să ieșim fizic nu înseamnă că nu comunicăm prin … whatsapp. Iar soțul meu da, nu are pentru că are o fire diferită.
Ne avem unul pe altul, petrecem tot timpul împreună (și chiar ne face plăcere maximă să facem asta). Ieșim foarte mult împreună. Probabil că asta ne-a și ajutat să ne concentrăm eforturile unidirecțional, fără alte drame între noi.
Dacă fiul nostru va muri de overdose, ne vom avea tot unul pe altul și vom supraviețui. Sau ne vom sinucide, sunt sigură că Universul nu ne va simți lipsa.
Also, eu am o soră mult mai mică decât mine (mă pot aștepta deci ca măcar ea să nu moară înaintea mea) care are și ea familia ei și avem o prietenie foarte strânsă amândoi cu ea și cu soțul ei. De asemenea, avem noroc să mai trăiască părinții și chiar bunicul meu. Și suntem de asemenea foarte apropiați.
Fratele și sora soțului meu nu sunt în țară, comunică prin whatsapp.
Sunatul părinților prietenilor e din cauză că nu mai pot dormi din cauza lor, sufăr pentru ei. Mai ales în lumina a ceea ce am aflat de când am scris acest articol, urmărind videourile recomandate aici în comentarii. Așa că acum trebuie să fac ceva or they (prietenii ăștia) will DIE dacă vor continua.
Sper că prin asta am răspuns îngrijorării tale nemărginite.