Cursuri și perfecționări în învățământ

Scris de Ștefan

Pe la unul din primele articole pe care le-am scris aici, am primit un comentariu în care mi se cerea să vorbesc despre generalități, gen cum se titularizează profesorii, cum se constituie norma didactică și, în general, să nu mai vorbesc despre realitățile specifice unor anumite școli (rural, zone defavorizate etc.), ci despre cum este învățământul din România așa, în media lui. Ca să nu-și facă oamenii o idee deformată despre ce înseamnă sistemul.

Nu am apucat să răspund atunci, o fac acum. Există un milion de surse mai bune decât mine pentru orice informație privind aspectele tehnice ale meseriei de profesor. Și există zeci și sute de surse care vorbesc despre învățământ la modul general, făcând medii și prezentând o imagine de ansamblu a sistemului. Există puține voci care aduc în discuție niște disparități care nu se prea regăsesc în statistici, niște situații marginale care nu apar în raportări sau pur și simplu niște situații reale despre care nu prea ne place să auzim, pentru că sunt niște oglinzi care ne sunt băgate în față.
O să tot repet asta: ce încerc eu să fac este o abordare destul de subiectivă, este cum se vede sistemul de jos, de la cele mai joase nivele, prin ochii unui (fost) profesor care lucrează în marginea sistemului, în mediu rural sau aproape rural, în zone defavorizate. O margine al dracului de mare, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Nu am de ce să explic eu care sunt procedurile pe care trebuie să le urmezi dacă vrei să devii profesor titular. Se găsesc informațiile astea peste tot. Inclusiv detalii și sfaturi despre cum să navighezi mai ușor hățișul birocratic inerent unui astfel de sistem.
Nu sunt eu omul cu răspunsurile. Eu doar comentez de pe margine.
–
Azi o să vorbesc totuși despre generalități. Despre un fenomen care arată cam la fel indiferent unde ești profesor, în școala din satul cu 300 de locuitori, sau în colegiul național din capitala județului.
Cursurile de formare/perfecționare. Pe scurt, sunt (aproape) obligatorii dacă vrei să lucrezi în învățământ. Fiecare curs făcut îți aduce niște puncte (credite) și trebuie să acumulezi 90 de credite în fiecare interval de 5 ani ca să poți să navighezi drumul carierei de profesor (folosesc termenul de profesor cu sensul general, e valabil și pentru educatori, învățători etc.).
Și pentru că nu vreau să fac iar un articol foarte lung, plin de informații de context, hai să vedem doar câteva exemple.

– Curs despre metode de predare și abordare centrate pe dobândirea de competențe și abilități, nu pe acumularea de informații. 30 de credite. Făcut din bani europeni. Organizare impecabilă, structurare foarte bună, materiale suport relevante și accesibile. Organisme de supra-control care verificau dacă se face cursul conform planului. Grupe diferite (pe materii de predare, logic că nu poți avea același curs la matematică și la engleză) cu formatori diferiți. În funcție de formator – exigență mai mare sau mai mică. În grupa în care am fost eu, 70% din cursanți au abuzat de benevolența formatoarei, nu au venit la întâlnirile cu prezență obligatorie, nu și-au făcut temele complete, o parte nu și-au făcut nici măcar lucrarea finală. Au absolvit toți. Nu întrebați, vă rog, cum s-a reușit eludarea mecanismelor de control și supra-control. Românii sunt inventivi.

– Curs pentru combaterea bullying-ului în școli. 15 credite. Buget local (școală sau inspectorat, nu mai țin minte). Repetat de vreo 3 ori în 5 ani. Vreo trei sferturi din cadrele didactice din școală l-au făcut. Unii de două ori. NU l-am făcut, nu știu exact în ce a constat. Ce pot să vă spun este că în ultimii 2-3 ani, cazurile de bullying din școală s-au înmulțit. Nu cred că trece o săptămână fără un incident; cele mai multe nu sunt înregistrate sau raportate, multe nu trec de profesorul care le identifică. Acum câteva săptămâni două fete de gimnaziu (cred că a 7-a) au bătut-o pe o alta cu vreun an mai mică. Scandal în care a fost implicată și poliția. Câteva zile mai târziu, alt scandal, același scenariu, aceleași participante.

– Curs pentru managementul carierei didactice. 15 credite. Buget local (școală). Online. Grupe de câte 15-20 de participanți. Participau constant aceleași 3-4 persoane dintr-o grupă. Ceilalți erau prezenți (conectați) dar nu aveau activitate. Oricum, un ghiveci cu de toate, în care eram învățați cum să folosim Canvas, YouTube, tot felul de site-uri mai mult sau mai puțin obscure cu care să facem prezentări, colaje de fotografii și jocuri/glume. Cam un sfert din informația din curs avea legătură cu managementul carierei didactice (cum să-ți planifici parcursul profesional). Restul era umplutură, ca să se justifice numărul de credite și prețul (să iasă numărul de ore).

– Curs pentru formarea competențelor cognitive prin folosirea strategiilor didactice moderne și tradiționale. 10 credite. Buget local (școală). Online. Nu știu despre ce este cursul, cum este structurat, care sunt temele abordate. Ne-am înscris și peste două săptămâni am primit adeverințele de absolvire. O șmecherie pe care am observat-o în mai multe locuri este că, de obicei, cursurile astea minunate care nu se fac decât pe hârtie au ca „agenți de vânzări” în școli chiar cadre didactice din școlile respective. Gurile rele spun că este între 10% și 25% comisionul de vânzare pe care îl încasează profesorul care promovează cursul și întocmește lista cu participanți. Ce e interesant este că nu am observat treaba asta și la cursurile „pe bune”, doar la măgării.

– Curs de numerologie. (BY ARHI: arhiblog.ro/numerologie/) Nu mai găsesc informații online despre asta. Nici nu știu dacă au fost. Nu e vorba de scandalul de aici, deși a fost cam în aceeași perioadă. Cazul despre care vorbesc eu a fost un curs organizat de CCD (Casa Corpului Didactic, instituție oficială, coordonată de inspectorat), plătit de participant (măcar atât!). Înmulțiți aici cu cât vreți voi, în peste zece ani petrecuți în sistemul de învățământ am auzit și văzut o grămadă de oferte de cursuri în zona pseudo-științifică. Partea cât de cât bună e că nu prea am auzit de cursuri de genul ăsta care să fie plătite din buget.

Bottom line, din ce am experimentat eu și din ce am mai auzit pe la alții, cam jumătate din cursuri sunt ok, utile și interesante. Faptul că cealaltă jumătate sunt porcării pseudo-științifice, umplutură irelevantă sau de-a dreptul escrocherii, poate e o problemă. Zic și eu…
Mai gravă, însă, mi se pare atitudinea majorității profesorilor care fac cursurile astea, chiar și pe cele care sunt bune și din care ar avea ceva de învățat. La un curs am fost întrebați care este motivul pentru care facem cursul: vrem să învățăm ceva sau ne interesează creditele? Întrebarea a fost pusă într-un context care încuraja un răspuns sincer. 8 din 10 profesori au spus că îi interesează doar creditele. Mă tem că așa este peste tot, ca medie. Sigur, într-o școală de elită, poate că cifrele astea ar fi inversate, deși nu aș putea paria (am văzut prea multă auto-suficiență la somități ca să mai cred în mitul „dascălului luminat”).
Ca de obicei, eu nu am soluții. Nu unele aplicabile. Observ și dau pe goarnă.