Scânteioare de varză

Taiam ieri o bucata de varza, ca sa fac un bors ucrainean, despre care nevastă-mea a zis ca e fff bun, dar are un gust, asa, adica nu i-a placut, mersi, sufletel, in viata asta nu mai pupi si m-am trezit ca iau cotorul de la varza si incep sa il curăț incet si calm, fara vreun scop imediat.

V-am zis ca eu nu am multe amintiri din copilărie, din cauza ADHD-ului sunt complet singur, toata viața mea de pana in prezent e stearsa si revine doar in flashuri scurte, de care leg alte flashuri, anterioare si incerc sa le dezleg, ca pe o ghicitoare temporală, încercând sa imi dau seama cine am fost, inainte de a fi cel ce sunt.

Si m-a lovit una din scanteioarele astea de memorie. Bunica mea, cand curata varza, imi pastra intotdeauna partea aia, curatata, frumos si mi-o dadea cand ma adunam de pe drumuri, ia, Cetinelul bunichii, mananca. Si mancam cu cea mai mare pofta, desi mie nu mi-a placut niciodata varza, pentru ca imi dadea si o bucatica din iubirea ei pentru mine. Si mancam, sa o fac fericita, pentru ca eram slab scandura.

Mi-i dor de tine, bunică. Si de tine, bunicule…