Cea mai fericită zi din viața mea de copil și nu doar de copil a fost când a câștigat Steaua Cupa Campionilor Europeni. Cel mai mișto moment, am stat cu sufletul la gură, am sărit din scaun când a urlat Teoharie Coca Cosma APĂRĂ DUCKADAM!…după care, nimic. Nu știam ce să fac, nu aveam cu cine vorbi despre e se întâmplase. Simțeam doar că sunt fericit, dar nu știam cum să exteriorizez asta.

A doua zi, la școală, era iureș și nebunie. Pe zidul școlii apăruse inscripția aia vestită cu N-avem pâine nici salam dar-l-avem pe Duckadam, era o forfotă și o viermuială continuă peste tot, dar eu mă simțeam la fel, eram fericit și nu știam cum să mă bucur, cum să mă manifest, ce să fac, să țopăi singur?

Lucrurile astea s-au perindat prin viața mea tot restul timpului. M-am căsătorit, am avut copii, am avut realizări mari și foarte mari. Întotdeauna finalul m-a găsit stând singur într-un colț, cu grămada aia de fericire în piept și cu cu concluzia Și acum, ce?

Ce voiam să zic este să vă lăsați copiii să se manifeste cum vor ei și cum simt ei. Dacă vor să plângă, să râdă, să țopăie, nu le interziceți, nu le explicați că nu e bine și frumos, nu le indicați voi ce e corect de făcut.

Lăsați-i să se bucure.