În 4 labe

Nu știu cum v-a fost vouă în 2020, dar pe mine m-a prins pandemia fix în țara cu cele mai urâte femei din lume: Olanda. Faza e că dacă ați vedea cum cască o olandeză pe stradă de zici că face Palpatine vocalize, nu cred că ați mai supraviețui.

Iar eu îl aveam și pe Mișu cu mine.
Pentru cine nu știe, Mișu e un băiat din Petroșani care n-are pe nimeni pe lume, se simte adoptat și-mi zice “unchiule”.
Îl luăm peste tot cu noi, ce mai, e de-al nostru. Mai aveam fix 5 zile de stat în Olanda, gândul meu nu era decât la concediu, plajă, soare și balcoane descoperite.

Și pe principiul nicio nenorocire nu vine singură (nici mileniul 4 fără Iliescu), când a lovit pandemia iar olandezii anunțau la TV că închid tot, magazine, străzi, bordeluri, tot, eu primesc un telefon.
– Unchiuleeee, ajhutooo ajutoo…

Aoleu, doamne iartă-mă, o fi văzut ăsta vreo olandeză. Când ajung la el în cameră, el se tăvălea pe jos.
Cum sun eu la salvare acuma?! Că eu mă trag dintr-o familie săracă, ai mei n-au avut bani să mă dea și pe mine la o școală în olandeză, nu știu o boabă

Îl sun pe translator, sula. Nu răspunde. Sun la doctor la agenție, sula. Nu răspunde. Sun la coana Tanța.
– Domniță, ajută-l pe-ăsta că moare!
– Da’ ce-are?
– Nu știu, adună scame de pe jos și îmi arată la spate…
– E de la bowling sau ați ridicat iar greutăți la striptease?
– Nu mai poa’să se miște.
– Stați acolo, vă rezolv eu.
Nu știu ce-a făcut că în câteva minute a venit salvarea.
La urgență, un doctor zburlit cu față de android, îl întreb:
– Dom’ doctor, mai are ăsta de trăit? că are-o suedeză cu gura mare…
Mișu mov.
– Mișule, naști? Uite, suflă așa, iiii-huuuuu, iiii-huuuu, că-i tai eu buricul, nu te las eu cu zburlitul ăsta.
În fine, l-au scanat, l-au măsurat, cică avea pietre la rinichi.
– Doare mai tare ca o naștere, zice androidul. (i-auzi, Alyssa Milano)

Și-i dă o rețetă, ura și la gară.
Când mă uit pe rețetă moiten ștugăn grohăn hoițăr sau ce naiba scria și la sfârșit vier.
– Băi Mișule, n-am ce-ți face, tre’ să te dăm la vier ca pe scroafe. Așa scrie.
Până la urmă l-am prins pe translator, ne-a zis ăla, e esență de iarbă.
– Nutreț?!
– Nu bre, nea Ilie, Marica.
– Folbal?!
– Marihuana, bre.
– Vai, păcatele mele…

Eu acuma, cum să vă zic, singura mea interacțiune cu chestii de-astea a fost la noi, prin regie, când am trecut pe lângă doi inși care palmau ceva ce puțea a bălegar și vorbeau rar ca ardelenii.
– Heeei, broo! Vrei un fuuum?
– Nu, zic, caut o studentă.
– Hai broo, că ajuuută…
– La ce?
– La orice, bro, îl iei și-i faaaain.
– Pe bune? Dar dacă n-am probleme de erecție, oare ajută?
– Maxim, broo!

Și-l iau pe Mișu, hai acasă.
Faza e că la farmacie nu dădea ce era pe rețetă, trebuia să căutăm un magazin specializat. Pfaaa… Unde naiba că totul era închis.
Mișu al meu cânta singur de durere.
– Ciririp cirip ciriiiiip, floare rară de pe… aoleu unchiule, mă doare!
Muaaa… ce fac eu cu ăsta?
Când, vine gazda la noi.
– Frend mui!
Așa e la olandezi, ți-o dau toți la cioc, femei, bărbați, nu contează.
Și vine la mine cu un pichinez și mi-l pune-n brațe.
Îmi dă lesa și “ga, ga, ga”.
A dreacu matroană, zic, ne-a văzut mai prost îmbrăcați și ne trimite să-i plimbăm cățelu’?!
– Moare ăsta, duduie, zic, n-am timp de…
Până la urmă ne-am prins, Muehanis ăla al lor dăduse ordonanță dar puteai să ieși pe stradă dacă aveai câine.
– Aaaa, vezi bă tălâmbă, îi zic lui Mișu, dacă aveai lesă nu mai plimbam pichinezi.
Dar ne-a zis matroana, una din cele mai aspre legi în Olanda e aia cu rahatul de câine. Adică poți să faci și pârnaie dacă nu ridici rahatul de câine.
Ne dă punguță de colectare bio, ieșim pe stradă.
Întuneric, liniște, pâș-pâș.

Ca să n-o mai lungesc, n-am găsit niciun magazin, niciun traficant, iar Mișu al meu mergea cocoșat de durere.
Când, în fața noastră, poliția.
Zic
– Băi Mișule, ia puțin lesa, ia și punguța de-aici că vorbesc eu cu ei.
– Hoite-n mă-ta! – le-am arătat țidula, potaia se tot învârtea…
Ați văzut filmele alea cu Flash, Superman, chestii?
Mici copii.
Atât a durat băi, cât am întors capul și le-am arătat la ăia pe foaie că am fost la urgență.
Când mă întorc spre Mișu, el plângea, potaia fericită dădea din coadă.
Polițaii ziceai că luaseră foc:
– Ștugăn moițăn, iunghe honde…
Eu am crezut că poate l-a mușcat pichitaia…
– Ce e Mișule? De ce plângi?
El cu voce ascuțită de durere:
– Pi… Pipi… Pota… s-a căcat ăsta mic…
– Păi și nu ți-am dat punguța?
– Ba da, dar nu pot să m-aplec…
Când mă uit pe jos erau nu zeci, ci sute de amintiri bio. Pe alese. Și mari, și mici…
– Care e Mișule?
Ăsta era ciriri-cirip-cirip… polițöigăn se uitau suspect pe noi…
Pfaideviațamea.
Să mă fi văzut.
Mișu cu lesa în mână și cu lacrimi pe obraz, eu în 4 labe pe întuneric, bâdâdâiam pe jos.
Într-un final dau de ceva în iarbă, îl iau și-l ridic ca pe un trofeu, să vadă polițaii: un răhățel uscat și vai de capul lui, dar asta e, atât s-a putut…
Și pentru că Mișu nu e întreg la cap dar și pentru că a fost mereu de partea dreptății, zice cu durere pe față:
– Nu trișa, unchiule, caută unu’ cald!

Hai v-am salutat și să umblați cu punguță la voi.