Revin cu o povestire de acum câțiva ani, undeva pe meleagurile pline de nisip.
Nu mai știu împrejurările, ideea e că n-au avut unde să ne cazeze și ne-au trimis într-o unitate militară.
Unde sunt alte reguli, alt regim.
În ziua aia am fost la instalații pe teren, am venit leșinat de foame și sete.
Întreb pe colegi, cică s-a servit deja masa, nu e ca la noi la civili, aici e cu ore fixe, chestii.
– Păi și eu ce fac? Că mor de foame…
– A, zice un soldățel, e Lidia la frigider.
– Congelată!?
– Nu, domnule, e domnișoara Lidia la frigider, vă dă ea să mâncați.
Băi și când deschid ușa spre camera unde știam că e frigiderul, ce să vezi… niciun frigider, doar un cur mare de caporală (sau care-o fi femininul de la caporal) cu crăpătura instalatorului la vedere, ștergea rafturile.
Tușesc.
Se întoarce și sare regulamentar în picioare.
Zic:
– Sărutmâna, mi-e puțin foame, eu am fost la instalații…
– Da, nicio problemă.
Se învârte puțin printre rafturi, îmi aduce un sendviș înghețat și-o apă minerală.
– Poftiți.
Dau să plec.
– Auziți? zice domnișoara Lidia.
– Da, vă rog.
– Ați văzut ceva?
– La ce vă referiți?
– Când ați intrat, ați văzut ceva?
Bănuiesc că se referea la crăpătura de bun venit.
– A nu, domnișoară, eu de foame nici nu mai văd.
Asta mi-a adus aminte de bancul cu cei 3 mușchetari.
Dacă nu-l știți vi-l zic eu acuma.
Cei trei mușchetari stăteau în jurul focului. Era noapte, era frig, lupii urlau. Ce subiect de discuție putea relaxa atmosfera?
– Nevastă-mea, începu Athos, are un cur imens. Băăă, da’ când zic imens… alorz, zic ancroaiablă de imens. Pun capul pe el ca pe pernă. E pufos și minunat.
– Pfft! pufnește Portos. Hai bă, lasă! N-o știi pe nevastă-mea. Păi mon amur, mon nevastique are cur tres gigantique. E atât de mare că nu-l pot cuprinde în brațe. E cel mai magnifique lucru de care poate avea parte un bărbat pe lumea asta.
Aramis tăcea.
– Aramise!
(ăsta nimic)
– ARAMISE!
– Ce vrreți mă? (Aramis e rârâit)
– Zi-ne bă și tu…
– Coa?
– Zi-ne de nevastă-ta.
– Darr de ce purrcoa?
– Hai bă, nu fi târlă…
– Trrebian. Eo, mon amiz, am une nevastique de parfe… are deux merrveilleux…
– Cum doi? Ce are? Ce are?
– Arre doi ochișorri albaștrri.
– Aramise…
– Lesemoa să terrmine. Ma uit în ei… albaștrri ca cerrul… mă pierrd în ei cu orrele…
– Băi Aramise, ce naiba!
– Sunt ca doua picăturr de cerr azurriu, ca două pietrricel de safirr, ca…
– Bă Aramise, lasă ochii, zi cum e în rest.
– În rrest? În rrest e numa’ curr!
Bravo, nea Ilie! Mulțumită matale acuma am o viziune deocheată și despre mușchetari. Ceva de Jules Verne ai?
Călătorie in jurul curului in 80 de zile!
Bancul ăsta despre derrier-ele nevestelor se potrivește cel mai bine După 20 de ani (de căsătorie). Oricum, e mortal. Și bancul, și curul mare.