Când eram puşti, era în cartier o pereche de bătrânei, care stăteau într-o casă mică şi hodorogită în colţul blocului.
Ce îmi plăcea la ei?

În fiecare zi, mergeau la cumpărături amândoi, ţinându-se de mână. Erau bătrâni, bătrâni, nu ştiu câţi ani aveau, dar erau bătrâni tare. Şi totuşi, se ţineau de mână ca 2 îndrăgostiţi, deşi erau gârboviţi de ani, de greutăţi. Se vedea că se iubesc după cum îşi ţineau degetele întrepătrunse, după felul cum îşi vorbeau, cum se protejau unul pe celălalt.

După un timp, nu i-am mai văzut împreună. Trecea doar ea, mergând la cumpărături atât de repede pe cât putea, grăbindu-se acasă, la el. El se îmbolnăvise iar ea încerca să aibă grijă de el.
Din păcate, el a murit, relativ repede. A fost un cortegiu funerar mic, iar ea era mică și împietrită, undeva, într-un colț de mașină.

Nu am mai văzut-o niciodată mergând la cumpărături. O vedeam din când în când, în curtea lor mică, stând pe un scăunel mic cu 3 picioare şi privind în gol.
Iar după o vreme, nu am mai văzut-o. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Poate s-a grăbit să meargă după iubitul ei, să îşi continue plimbarea lor de îndrăgostiţi.

De ce mi-am adus aminte de asta.
Văd pe stradă cupluri de oameni căsătoriţi. În mijloacele de transport în comun, în metrou. Oamenii au uitat să se ţină de mâini. Au uitat cât de intensă este senzaţia de a-i ţine în palme mâna omului pe care îl iubeşti.

Citesc pe bloguri panseuri de bloggeri şi bloggeriţe nemulţumiti. Nemulţumiti de bani, de casă, de sex, de viaţă. Uitând un singur lucru. Că viaţa ta e completă doar împreună cu omul de lângă tine. Că a-i ţine palmele în palmele tale a fost primul lucru după care ai tânjit atunci când l-ai cunoscut.

Se poate întâmpla orice, oricând. Unul din voi poate să plece brusc din viaţă. Şi atunci, cui vă veţi mai plânge? De cine vă veţi mai plânge?

Sau doar veţi plânge.