Salut,
Stăteam ieri în trafic și ascultam ceva radio, posibil RockFM, dar nu garantez. Și a început să cânte asta, de la Talisman.

Acum 100 de ani, când a ieșit melodia asta, eram îndrăgostit de o femeie. Eram tineri și proști, eu urât și ea frumoasă, eu prost și ea deșteaptă, eu sărac și ea bogată. Și totuși, mă alesese pe mine să fim împreună, să locuim împreună, să ne iubim prostește tot timpul, să râdem la orice, să iubim momentul când ne trezeam unul lângă celălalt, să ne savurăm goliciunea și tinerețea, să ne iubim urma pașilor în praful drumului.

Când apăruse maneaua asta cu Singur, atât de singur, făceam mișto de melodie împreună și râdeam, noi înțelegeam Singurel stau singur pe drum în loc de Sunt dureri pe care nu mai pot să le îndur și behăiam amândoi în stație la metrou sau autobuz Singurel stau siiiinguuur pe druuum. Și făceam analiză pe text, oare de ce stă fata aia tristă și rece, ce boală are, oare e cancer, dacă e cancer, oare ce cancer e, că în clip nu pare afectată? Tâmpenii de copii, erau distractive.

Ne-am despărțit. Am cerut-o de soție și nu a vrut să ne căsătorim. Am vrut să îmi facă un copil. Mi-a zis că e prea tânără și nu crede că putem avea un copil atunci. Poate și din cauza altor prostii, dar, în final, ne-am despărțit. Nu ne-am mai văzut câțiva ani, am încercat să smulg orice legătură, ca să dispară arsura îngrozitoare din piept, dorul imens, lacrimile care îmi apăreau când vedeam geamul garsonierei în care locuisem împreună. Am avut nevoie de ani ca să pot fi relativ normal. Ani de suferință, alcool, droguri, bătăi, femei de toate spețele, ba chiar și bărbați.

Ne-am întâlnit într-o zi, din întâmplare. A venit la mine, m-a atins pe obraz, m-a sărutat și parcă anii nici nu trecuseră. Eram pregătit să reiau totul din același punct, pentru că oricum viața mea fusese pe pauză și nu îmi mai aminteam nimic din ea, decât ură, durere și dor. Am fost împreună câteva zile, ne-am iubit, ne-am epuizat, ne-am căutat și ne-am regăsit și ne-am pierdut din nou. Am plâns de dorul ce ne-a măcinat, am plâns că ne-am întâlnit.

După care, fatidic, am întrebat-o, iarăși, dacă vrea să facem un copil împreună. Mi-a răspuns că nu, lucrurile nu s-au schimbat. Și că oricum, e într-o relație serioasă, în acel moment. Și că trebuie să ne despărțim și să uităm unul de celălalt. M-am întors și am plecat atunci, pe loc, încercând să rup în bucăți orice urmă de suflet care mi-ar mai fi rămas, să mă calc în picioare și să mă distrug până când ar rămâne doar o melasă aformă.

Nu am mai văzut-o niciodată. Mi-a trimis un singur mesaj, o singură dată, la job. Îmi spunea că are cancer și că o să moară, și că îi pare rău că ne-am bătut joc de noi și de ce am avut. Râdea Uite, acum o să fii singurel singur în drum. Nu se căsătorise. Nu avea nici măcar o relație. Și-ar fi dorit să fi avut copilul nostru. Nu a vrut să îi aud vocea, nu a vrut nici să o văd așa cum era atunci. Mi-a spus că voia, când mă gândesc la ea, să mă gândesc la cea care fusese pentru mine, nu tina temporară care mai rămăsese din trupul pe care îl adorasem de atâtea ori.

Nu știu când a murit, nu m-a anunțat nimeni, nici nu ar fi avut cum. Câteodată nici nu sunt sigur că a murit, sper doar să fie o farsă tâmpită și, într-o zi, să îmi iasă în față și să râdem amândoi de cât de proști am fost, să cântăm fals, pe două voci, Siiiiingur, atâââât de siiiingur…

Nu m-am căsătorit niciodată. Nu am avut niciodată o relație care să conteze pentru mine, deși am locuit și cu alte femei. Nu am reușit niciodată să mai iubesc pe cineva, e ca și cum locul acela din mine a fost arsss și presărat cu sare. Nu am nici copii. Nu mi-am dorit niciodată alți copii, voiam copiii ei, voiam carnea ei să se unească în perfecțiune cu carnea mea.

Singur.