De când am început să muncesc, trec în fiecare zi pe la Romană şi am observat o chestie. Bucureştiul e plin de cerşetori. Adică PLIN.
Eu, trăind la periferia oraşului, nu prea aveam idee de numărul lor, iar campanii de genul acela cu Ştii că un cerşetor câştigă 5000 de lei pe lună mă lăsau relativ rece, pentru că eu nu îi vedeam decât pe cei de la semafoare, pe care nu îi bag niciodată în seamă.

Cerşetorii de la Romană sunt subtili. Prea puţini vin şi cerşesc direct şi în general asta fac ciorile. Cei mai duri în domeniu sunt bătrânii. Stau lipiţi de câte-o grindă de beton şi te privesc. Şi reuşesc să strângă în ochii ăia ai lor atâta jale încât ţi se ridică părul pe ceafă când te uiţi la ei. Bănuiesc că ei sunt categoria hardcore, care strânge cea mai mare sumă zilnic.

Astăzi, când m-am oprit la Fornetti, să îmi iau perniţele cu ficăţei zilnice, nu am mai rezistat. Undeva aproape de Fornetti era o bătrână, curat îmbrăcată, care se uita cu jind la fiecare om care trecea pe lângă ea, mâncând.

Aşa că am mai cumpărat o perniţă cu ficăţei şi m-am dus spre ea, oferindu-i-l din toată inima. Am zis să îmi calc peste orice preconcepţie, peste ura mea faţă de cerşetori, cauzată de ciorile care te agresează în intersecţii şi să îi dau de mâncare unui om flămând.

I-am întins pacheţelul, la care femeia se uită la mine, cu ochi miraţi şi mă întreabă


– Mă scuzaţi, ce e asta?
– E un fel de pateu cu carne. Ia şi mănâncă mamă, poate ţi-e foame, cine ştie de când nu ai mai mâncat.
La care ea a stat puţin, relativ nedumerită, a reflectat, după care a pufnit uşor în râs

– Nu mamă, eu nu cerşesc, îmi aştept fata să mergem la coafor, azi se mărită.

Deci am intrat puţin în pământ de ruşine, am îngăimat o scuză şi am plecat cu coada între picioare şi forneta în braţe.
Am mâncat-o cu furie până la birou.
Nu mai dau niciodată la nici un cerşetor nimic!