Nu mi-am dorit niciodată copii. Nu am fost un copil fericit, mi-am urât viața cu pasiune și, dacă nu mi-ar fi fost frică de moarte și de veșnicia ei, m-aș fi sinucis de la vârsta la care alți adolescenți încep să descifreze cum miroase o femeie. Așa că nu mi-am dorit să transmit nefericirea mea și altor nevinovați, conștient de faptul că trebuie să faci un efort uriaș ca să îți depășești tarele emoționale, educația deficitară și să fii și educator, și prieten pentru omulețul pentru care ai decis, unilateral, fără să îl întrebi, dacă să îl aduci pe lume.

Primul avort de care am fost vinovat, dintr-un lung șir, a fost când eram în armată. Prima permisie după câteva luni, prima relație sexuală cu femeia pe care o iubeam atunci, amândoi zăpăciți, amândoi inconștienți, după o lună, zbang, vestea că e însărcinată. Eu în armată, fără niciun fel de venit, ea studentă, locuind cu părinții, care părinți nici măcar nu mă sufereau. Interesant, niciunul din părinții vreuneia din femeile mele nu m-au înghițit vreodată. Nici măcar acum, la aproape 48 de ani. Or ști ei ceva.

Long story short, am împrumutat bani de pe unde am putut, s-a dus la un spital, a plătit șpaga, un măcelar care a decis că nu are nevoie de anestezie, să fie pedepsită pentru că s-a futut, aia a fost.

Următorul avort a fost câțiva ani mai târziu, cu altcineva. Din păcate, săraca femeie a murit, mulți ani după. Tot tineri, tot proști, cică hai să verificăm dacă pot rămâne gravidă, că nu am trecut niciodată prin asta. Surpriză, putea să rămână gravidă fără probleme. Nu s-a pus nicio secundă problema de a-l păstra, nu ne interesa, nu avea niciunul din noi cheful de a ne distruge viața de la vîrsta aia doar pentru că eram capabili să unim niște celule într-un embrion inform.

Următorul avort a fost la puțină vreme după ce m-am căsătorit. Eram deja căsătoriți, nu eram împotriva ideii de copii, nu ne protejam cu nimic. Doar că, fără să știm, a rămas însărcinată, având și ciclu neregulat, iar în aceeași perioadă, avea niște dureri groaznice de măsea și se înfunda cu calmante gen ketorol, ketonal și alte chestii, mai mult sau mai puțin over the counter. Așa că, într-o seară, am ajuns la urgență, hemoragie, dureri, ce dracu am, cancer, ce naiba e. Ce să fie, era sarcina care se pierdea, din cauza calmantelor.

Au mai fost și alții, unii pierduți, cine știe din ce motiv, altul ieșise nasol la triplu test și a trebuit să fie scos, pentru că e egoism și tâmpenie să aduci un suflet pe lume, direct în suferință, ca să te simți tu bine.

Ultimul copil pierdut a fost Maria. Maria avea 8 luni și jumătate. Ne pregăteam să se nască, aveam totul gata, eram fericiți, avusesem grijă de toate. La ultimul control avut, într-o vineri, ni s-a spus că totul e bine, inima e ok, dezvoltarea e ok, plămânii sunt bine, totul e bine.

După care, în weekend, mișcările copilului au început să se rărească. Am sunat doctorul, ne-a zis că e ceva normal, la vârsta aia copiii nu se mai mișcă așa mult, nu mai au loc în burtică, se pregătesc să iasă. Doar că mișcările deveneau din ce în ce mai rare spre deloc, așa că luni, la prima oră, am fost la spital.

Poate cel mai urât moment din viața mea a fost acela când i-a pus ecograful pe burtă și mă uitam la ecran și, în locul unde trebuia să țopăie inimioara, nu mai era decât un gol negru, nu se întâmpla nimic. Și am stat minute întregi, eu privind ecranul, doctorul privind ecranul și neștiind cum să ne zică vestea că a murit.

Desigur, penibilitatea statului român și a gunoaielor sale angajate în sistem și-au făcut datoria și atunci. Noi eram năuci, distruși, efectiv nu aveam forță să mai stăm în picioare, iar ei urlau la noi pe coridor că trebuie să ne facă certificat de naștere pentru copil, că așa se face, născut mort și să le zicem cum o cheamă, ca să treacă în certificat. Efectiv, zero empatie, zero răbdare. Multă vreme am cochetat cu ideea de a merge și de a le da foc vacilor ălora împuțite chiar acolo, la locul lor de muncă.

Am numit-o Maria. Nu ne-am despărțit, efectiv, de ea, niciodată, pentru că e acolo, în suflet, ca o rană. În ziua aceea ne-au trimis acasă, cu Maria moartă, în burta mamei sale distruse, pentru că domnul doctor trebuia să plece atunci și nu avea cine să provoace nașterea, veniți mâine dimineață, că rezolvăm.

Am dormit în acea noapte, ultimă noapte, ținând-o în brațe pe Maria, în burta mamei sale. Se instala, probabil, rigor mortis și, din când în când, simțeam ca o zbatere de fluture în burtă și pentru o secundă, revenea speranța, poate trăiește, poate și-a revenit, poate e bine. Maria. Am vegheat-o toată noaptea. Nu mai aveam lacrimi niciunul.

A doua zi i-au provocat nașterea, după care ne-au trimis acasă. Nu înainte de a urla la noi că ar fi fost obligația noastră să o luăm și să o înmormântăm creștinește, cum se face, nu să alegem să o ardă la crematoriul spitalului. Am plecat, două suflete frânte, poate definitiv, de atunci.

Ce voiam să zic este că eu, acum, în acest moment, după ce am trecut prin viață, sunt împotriva avortului. Dar asta este doar alegerea mea internă, valabilă doar pentru mine. În același timp, voi lupta până când voi muri pentru dreptul omului de lângă mine de a alege ce să facă cu corpul său.
Orice altă discuție este nulă și neavenită. Iar dacă vă respectați mamele și femeile din viața voastră, încetați să mai fiți vite și respectați-le întru totul, nu doar când se duc să vă facă mâncărică, pentru că sunteți o familie în care fiecare își știe locul.