Din 1990, mă uit, o dată la fiecare 4 ani, la Campionatul Mondial de Fotbal. Fără excepție, nu am pierdut nicio ediție. Chiar dacă românia nu mai joacă de pe vremea în care aș fi putut avea primul copil și să îl și cresc, să îl fac adult și acum să mă întrețină.

Dar la alt fel de fotbal nu mă uit. Nu am priceput niciodată cum poți fi fan al unei echipe străine și chiar mă lasă rece fotbalul din alte campionate. Iar gluma de fotbal din campionatul românesc, distrus cu intenție de către Mircea Sandu și Mitică Dragomir, nu e ceva ce să mă facă să mă uit. Nici măcar la participările în cupele europene, mi-s indiferente complet.

Am văzut aproape toate meciurile de până acum, m-a scos nevasta să îi cumpăr frigider și aer condiționat (link afiliat, e posibil să fie și mai ieftin, azi e campanie la emag), așa că nu am văzut meciul Argentinei, dar am înțeles că nu am pierdut mare brânză și nici pe cel al Angliei, iar pe ăsta îl regret, dar iar am fost scos cu forța din casă, ca să shopping chestii de pus în frigider. Ca orice specialist român de internet, nu pot lăsa să treacă faza asta a grupelor fără să emit opinii de mare angajament.

Exceptând germania, echipele europene sunt extrem de statice. Toate au adoptat stilul de joc derivat din catenaccio și preferă ca jocul să devină o țesătură de pase la mijloc, pase care se întorc, făr excepție, către un conducător de joc aflat mai tot timpul în jumătatea proprie, de unde se începe, din nou, cu pase.

Practic, nu mai există verticalizare, nu mai există angajări directe pe vârfuri, jocul se desfășoară tot timpul în stilul pas-pas-înapoi. Un mare minus este că jucatorii evit sa isi mai asume sutul de la distanta si finalizarea. Întotdeauna am considerat că sumele astea imense de bani care se vehiculează în fotbal vor pune prea multă presiune pe jucători. Când ai în vârful ghetei un potențial milion de dolari, mai bine faci bambilici în careu, poate poate intră și nu mai ai responsabilitate. Mult prea puțini jucători au cohonesul necesar să își asume o torpilă din 35 de metri.

O altă chestie enervantă este că se abuzeaza de dribling tampit. Ftotbalul modern nu mai presupune atacul direct la mingea adversarului, ci acoperirea zonei și așteptarea clarificării direcției. Prin urmare, asistăm la un atacant care dansează pe lângă minge, în fața unui apărător care nu face decât să urmărească de la 1 metru agitația respectivului. Și iarăși ne întoarcem la responsabilizarea de mai sus. 90% din fazele de poartă, în loc să se termine cu un șut, sunt de fapt un șir de driblinguri inutile, terminate în aut de poartă sau o pasă disperată, undeva aiurea, unde nu este nimeni.

Într-o notă mai personală, m am saturat de comentatorii romani. Atâta lipsă de carismă, de inspirație, de limbaj nu vezi decât la o școală specială, pentru adulți cu nevoi speciale. Nu se poate să scoți pe gură cuvinte ca mitan, tu trăind în 2018. Abuzul de ăăăăăă-uri, de declarații brutale despre cum arbitrul a greșit, de denumiri gen manșaft, diavolii roșii, selesao, totul te face să pui meciul pe mute sau, eventual, să cauți ceva stream englezesc. Serios, mai rămâne să aud, la proximul meci al Mexicului, despre cum se bucură Trump când adversarii mexicului primesc lovituri libere, pentru că atunci mexicanii fac singuri zid. Haha, ce haios.

Incompetenți.

Acest post a fost scris ascultând-o pe Giana Nannini. 1990 a fost CEL MAI FRUMOS campionat mondial, cel mai emoționant și cu cel mai bun imn posibil.