„Eram cel mai mare din grupul nostru. Nu sunt neapărat rasist, dar era clar că rasa mea, genele mele, aveau acel jenesecua dominant, un fel de mascul alfa printre alti masculi. Până și Stăpânul, șeful nostru ce ne dădea pâinea noastră cea de toate zilele, mă respecta mai mult decât pe ceilalți și îmi acorda mai multă atenție decât lor.

Aveam o viață liniștită, încercam să nu ies niciodată din grupul ce îmi oferea confort, liniște și încredere. Mesele zilnice împreună, hârjoneală pe seară, mai un fluierat după o gagică bună, zilele mele erau liniștite, poate chiar monotone pentru unii, dar plăcute pentru mine.

Până în fatidica zi în care Stăpânul ne-a forțat să primi în grup încă 3 străini. Din păcate pentru mine, străinii erau de același calibru ca și mine. Mari, bine făcuți și, ce era cel mai important, erau uniți împreună, ca un bloc compact împotriva noastră, a celor vechi.

Și așa a plecat confortul din vechiul nostru grup. La masă ne certam tot timpul, seara nu mai era distractivă, pentru că noii colegi erau violenți și agresau pe oricine le intra în raza vizuală, gagicile bune nici măcar nu mai treceau prin zona noastră, pentru că le era teamă de urmările unui contact cu clanul Violenților.

Am încercat într-o seară să intru în ei și să îi pun la respect, dar nu erau genul care să se sperie la o amenințare. Dimpotrivă, m-am trezit încolțit într-un colț al bârlogului unde ne duceam zilele, speriat de moarte, cu 3 mutre fioroase ce îmi promiteau numai suferință dacă mă mai ameste printre ei.

Atunci am înțeles că nu voi mai putea rezista mult timp în gașcă și că am de ales, ori lupt până la final, ori fug și încerc să îmi refac viața în altă parte, într-un alt grup.
Seara aceasta ar fi trebuit să fie decisivă pentru mine, am crezut că eram pregătit, că pot face față.

Dar am greșit. M-au atacat brusc, dintr-o coastă, fără să am timp să ripostez. Doi dintre ei m-au ținut, în timp ce al 3 lea a venit în forță și, din lovitură, a rupt fizic o bucată din mine. După care nu am mai putut face nimic. Am primit lovituri peste lovituri, fără ca nimeni să vadă și să audă.

Acum e bine. Nu mă mai doare nimic, doar îmi este somn, din ce în ce mai somn. Aș vrea să nu adorm, pentru că știu că dacă închid ochii și nu mă mai mișc, nu îi voi mai deschide niciodată. Dar tentația de a aluneca dincolo e prea mare.

Ah, ce răcoare plăcută mă înconjoară… și totul în jurul meu e alb și sunt dus fără efort spre o lumină albă, ce mă prinde și îmi alină rănile, ca un balsam.
Vin…”

Așa grăit-a cel mai vechi scalar din acvariul meu, scalar ce și-a dat obștescul sfârșit omorât de ceilalți scalari, aduși noi în acvariu.
He took the ride to the porcelain express…