Vorbeam acum câteva zile cu copiii mei cei mari, despre ce ar avea chef să mănânce. Și amândoi erau mâțâiți, că o fi, că o păți, că nu au chef de nimic, de îmi venea să le fac vânt la protecția copilului și să iau variantel 2.0, îmbunătățite.

Pe loc, logica din capul meu era ceva de genul Eu am tânjit toată copilăria mea după mâncare, pentru că nu aveam de niciunele, iar voi sunteți mofturoși la ce restaurant să mergem, pentru că ba v-ați săturat de paste, ba nu aveți chef de nimic, steakul e nasol, nu vrem pește îîîîh.

Dar după aia mi-am revenit brusc.
Am realizat că, spre deosebire de mine, copiii mei sunt fericiți. Nu știu ce e aia foame decât atunci când decid ei să nu mănânce din varii motive. Nu poftesc la tot felul de tâmpenii ieftine, doar din cauză că nu le-au avut sau le-au avut în cantități raționalizate.

Vai, ce poftă îmi era de conservele de carne. Înăuntru erau numai zgârciuri și, probabil, carne curățată de pe oase, dar era în gelatină și mi se părea atât de bună, vai. Și acum, din când în când, îmi iau o conservă de vită de la Scandia și o devorez, știind prea bine ce e. Același lucru când era vorba de pateu. Dacă mai țin bine minte, Antefrig cumva copiază eticheta de atunci a pateului, nu o mai țin minte, dar era ATÂT de rar să prin pateu, încât dintr-o cutie mâncam vreo 10 felii de pâine, câte 2 felii de căciulă, unse transparent cu mirodenia zeiască din cutia râncedă din fața noastră.

Ciocolată chinezească, cam tare, cam nisipoasă, dar ce miracol dulce era pentru cei a căror maximă desfătare erau bomboanele cubaneze sau zahărul furat din cămară, pus pe pâine. Mirosul de portocale cred că îmi place mai mult decât fructul în sine, dar îl am și acum în nări, de la poftă. Bananele coapte în ziar, după televizor. Erzațul de rom numit ceai cu pâine și margarină. Unt era de acela categoria B, care nu putea fi uns, ci presărat, ca pătrățelele. Înghețata la pachet, parcă Polar îi zicea și mai era una, care trebuia să aibă glazură de ciocolată, dar avea doar pe vârf, dar ce bună mi se părea.

Da, nu îmi pare rău că am copii cărora li se rupe de mâncare și nu au pofte ascunse în interior. Și nici vouă să nu vă pară rău, dacă sunt așa.
Aveți doar niște copii fericiți, bucurați-vă și bucurați-i.