Mulți dintre voi își aduc aminte că, acum 15-16 ani, când m-am apucat de blogging, eram complet paralel cu scrisul, cu publishingul, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce se face, care sunt regulile de respectat, ce înseamna jurnalism și restul. Desigur, erau alte vremuri, eram la început, efectiv inventam un nou domeniu, de la zero, nu e ca acum, când surse de informare sunt peste tot, antemergători și critici. Noi eram propriii noștri antemergători și ne criticam între noi, încercâm să devenim mai buni.

Vă spun, pentru mine, la momentul acela ziariștii erau un fel de zei printre noi. Mircea Badea, pentru mine, era dumnezeu, era cel mai tare din parcare, the best of the best. Când am început să vorbesc cu Ciutacu, am avut impresia că deja sunt printre noi, waw, m-a băgat în seamă acest OM.

Din fericire pentru mine, m-am trezit rapid, pentru că cu cât cunoșteam mai mult din industrie, cu atât înțelegeam mai mult ce păcălici și lingăi sunt. Și m-am lămurit de asta aproape cu toți, îmi aduc aminte cum se răstea Pantazi de la Hoțnews G4Media la mine în telefon, că îmi bat joc de munca lui, cum îndrăznesc. Sau de îmbârligăturile nevestei lui Petreanu, pe care îl consideram, la un moment dat, amic.

Anyway, mi-am adus aminte de asta când am văzut, aseară, cum demonta Ciutacu acuzațiile de furt și cum plângea pe umărul pesedeului. Un lingău împuțit rămâne lingău împuțit până la capăt. Te uiți la ei, rablagiți și damblagiți, cum sunt ghidonați politic de stăpânii lor, care știu că îi dețin cu arme, bagaje și provizii de căcat, pentru că nimeni în afară de ei nu i-ar mai angaja pe post de „jurnaliști”.

Nu, vă rog, încetați cu Denise Târfai, sau cum îi zice pațachinei ăleia careia prostia i-a mai creat o emisferă specială în creier, pentru că aluneca pe luciul creierului ei. Aia nu e nici măcar la nivelul lui Ciutacu, e doar o pațachină care, în loc să danseze la bară pentru domni generoși, dansează la ciocan.