M-am născut singur. Tatăl meu era necunoscut până și mamei mele. Eu am fost rezultatul unui threesome, sau poate al unuui thirtysome. Doar că eu nici măcar mama nu mi-o știam.
Stăteam singur în în micul meu spațiu intim, plângeam, mâncam și iar plângeam. Lacrimile erau condimentul zilnic al mâncării insipide ce mi se servea. Simțeam practic gustul cărnii mele, sau gustul celor ce mă înconjurau.

Lumina din jur îmi vătăma ochii, de aceea am preferat întotdeauna întunericul. Întuneric care mă ascundea cald sub mantia sa, făcându-mă invizibil în fața gălăgiei de viață, sau de așa zisă viață din jurul meu. Rareori încercam să cunosc pe cineva. Nu puteam rezona la nici un nivel, nici chiar cu sexul din care făceam parte, nemaivorbind de păsăricile ce mă înconjurau în fiecare zi atenție sau sex. Din nefericire pentru ele, eu aveam și alte nevoie decât această nevoie sexuală primară, care din punctul meu de vedere era egală cu eructația, flatulența sau defecația, nevoi care își lăsau urmele pe oriunde ne duceau pașii, scăldându-ne în iubire sau, de ce nu, în fecale.

Până în ziua când drumul pe care mergeam m-a adus la lumină. Soarele m-a izbit peste ochi-mi fragezi, ce nu erau obișnuiți cu lumina. Am strigat speriat, către cei din jurul meu, dar nimeni nu mi-a răspuns. Și ei erau la fel de orbi și speriați ca și mine, îndreptându-se spre nimeni nu știe unde, neștiind ce vor face.
Când în sfârșit ochii mi s-au obișnuit cu lumina, am privit în jurul meu și am citit

AVICOLA CREVEDIA, BANDĂ DE SACRIFICARE.

Aș mai scrie ceva, dar noi, puii crescuți în baterii, avem o viață scurtă.
Mă duc, gâtul meu geme după un cârlig înfipt în el.