Scris de dumi

Singur într-o cameră cu două tripuri
Descopăr orgia viselor ascunse printre ticuri,
Reduc lumea la tăcere, pierdut într-un eseu
Omul nu e decât o fugă între speranță și clișeu.

***
Întindem mâna să cerșim iubire
De stânca mării ne lipim încet,
Privim cu apa trece în neștire
Fără să ne zică, că anii încă trec.

***
Nu mai tremură salcia pe vale
De usucă speranțele părinților îmătrâniți
Copii ce nu-ți mai ies acum în cale
Înlocuiți de spini peste ogorul ce stăteam trântiți.

***
Nu judeca tăcerea când nu știi ce ascude
Cu salve de respect nu legeni o durere ascunsă în eșec,
Viața e un meci, dar îl vedem prea scurt în runde
Fiind nisipul din clepsedră și, nici atunci nu simți cum anii trec.

***
Mă dezmembrez încet, în versuri
Ca să mai bucur câțiva puritani
Când voi ajunge doar un pumn de resturi
Doar prin cuvinte, un întreg voi fi și peste ani.

***
Unde duc potecile pe care nimeni nu a mers?
Sau drumurile ce Roma n-au ajuns să o cunoască
Ce sunt oamenii când după ei rămâne doar un vers?
Când în neștire lasă alte suflete să crească.

***
Am avut un vis de mic
Era cu „prin piață umblă vorba”,
Când grâul va fi din nou în spic
Cum îmbătrânesc departe de Moldova.

***
Am șters cu palma amintitile
Când am zidit pereți în fața ușilor deschise,
Tot ce mi-a rămas în buzunar au fost stafiile
Și măștile uitate departe în culise.
Eu mi-am dorit o scenă ca să ard
În fața unor oamnei trecători,
Ca o tornadă, lacrimi eu aș vrea să rad
Și, de pomană, v-aș cerși mărunți fiori.
Dar unde să mai ard? Sunt doar cenușă
O servitoare îmi zâmbește măturându-mă,
În urma mea rămâne doar o scenă pusă
Și un copil peste un secol fredonându-mă.

Am încercat să lupt cu gândul
Dar m-a învins,
M-a transformat într-o idee
După care, liniștit, a plâns.

***
Cursiv încerc să dau un curs ideilor
Dar poezia nu mă lasă, nu prea vrea
Sunt suma tuturor condeielor
Pe care le-am citit în viața mea.

***
Și totuși, în urma mea
Va mai rămâne-un rând
Ce se dorea a fi scris demult
Doar așa să fie liber
Căci aș putea să-l uit.