curechi

Acum vreo câteva săptămâni, stăteam cu colega Vali și ne gândeam la un script pentru un video, în care să râdem de cucoanele anilor 2014, care abia așteaptă să vină toamnă să se năpustească în piețe și să cumpere tone de varză, castraveți, gogoșari, gogonele, pepeni verzi, conopidă, morcovi, pastârnac și orice altă legumă, pe care să le transforme în murături de iarnă. Și curechi.

Eram pregătit să mă lansez ditirambic într-o tiradă furioasă, să arăt cu degetul toate gospodinele care nu conștientizează că avem mai multe megaimegeuri într-un cartier decât mulți dintre noi au chiloți, că se pierde timp prețios pentru a face un produs care oricum va fi mai prost și mai slab calitativ decât cele făcute de profesioniști, că se umplu sute de kilograme de recipiente per familie, de parcă ar urma foamea cea mare, deși primul borcan de murături se află la mai puțin de 300 de metri, în orice direcție ai merge. Unde dai de un megaimage.

Voiam să le urlu în față disprețul meu, să le scuip categorisirea cum că se poartă așa din cauza comunismului, când trebuia să îți faci rezerve de mâncare cât de mult puteai, pentru că nu se știa când mai puteai să mai faci rost de respectivul produs, iar tovarășii oricum nu produceau murături, că nu aduceau valută.

Din păcate pentru elanul meu justițiar, cu o zi înainte să filmăm, m-a anunțat nevastă-mea că trebuie să mergem până la Piața Roșie, să luăm vreo 70 de verze, gogonele și pepeni.

Am 2 butoaie mari de 60 de litri și unul de 30, toate pline cu murături.
Mulțumesc.