Mai zilele trecute, am văzut-o pe stradă pe iubirea vieţii mele, din şcoala generală. Pe atunci era o frumuseţe de copilă, blondă cu ochi albaştri şi nişte zulufi creţi, care nu se lăsau aranjaţi în nici un fel. Acum, era o doamnă cu curul cât china, îmbrăcată lălâu, cu UGGşi în picioare şi tunsă scurt. Cred că se apropia lejer de 150 de kilograme. Am evitat să o salut, ar fi fost penibil să ne desluşim copilăria din munţii de slănină.

La fel de slăninoasă a ajuns şi prima mea mare dragoste din liceu, deşi era sportivă până în măduva oaselor. Când am revăzut-o la reîntânirea claselor, ocupa singură o bancă de 2. Iar pe vremuri puteam să o ţin în palmă. La propriu în palmă, nu altfel.

După care m-am uitat într-o oglindă.
Eu tot copil mă văd, mic şi poznaş. Cred că şi ele se văd la fel.
Deci, concluzia e că trăim pentru a ne îngrăşa. În paşi mici şi simpli.

PS: A fost cineva la sala aia de forţă de la Dristor 1? Păreri?