În weekend am făcut un maraton Rookie, un serial cu Nathan Fillion, iar eu sunt fanul numărul 1 Nathan Fillion în România, fără urmă de dubii, ieri seară am terminat cele 4 sezoane din Rookie, așa că am reînceput Castle, ca să nu rămân, brusc, fără scop în viață. Am și noroc că sunt încă în producție SWNW și Halo, Moon Knight cred că a avut doar 6 episoade în primul sezon, nu a mai apărut nimic joi.

Serialul e haios și ușurel, are și chestii woke, am impresia că, deja, sunt obligatorii, dacă vrei să faci un film în US. Din păcate, ultimul sezon nu se ridică la nivelul primelor, vedem dacă se continuă sau nu.

M-a izbit o idee care se repetă de-a lungul serialului.
Nimeni nu crede că va muri, nici în cele mai grave situații. Suntem setați, genetic, să sperăm continuu că suntem nemuritori și că, nouă, nu ni se poate întâmpla. Nici chiar în fața unui pistol nu credem, cu adevărat, că vom muri, ci că, cumva, vom scăpa.

Am întânit asta la toți oamenii din viața mea care, acum, nu mai sunt. Indiferent de boala suferită sau de accidentul suferit, toți sperau, credeau că nu se va întâmpla. Cea mai cruntă amintire a fost cu unul din copiii bolnavi de cancer pentru care am strâns bani, aici, noi și pe care l-am vizitat la spitalul unde era în îngrijiri paleative. Mi-a strâns mâna, foarte serios și mi-a promis că, la vară, mergem amândoi să ne dăm cu rolele în parc. Inimioara i-a cedat undeva, pe seară.

Nu am vreo concluzie de tras aici. Am vrut să îmi iau de pe suflet asta.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.