Scris de Andrei
M-am dus la mine acasă și am rămas în casă toată ziua și a doua zi. Abia a doua zi mi-a dat un mesaj, ceva gen Când termini cu dramoletele, te aștept pe aici, poate ieșim pe undeva.
Chestia asta mi-a pus capac.
Așa că m-am dus direct la ea, era încă în pat, citea ceva pe kindle. Gata, ți-a trecut, suntem ok? Nu prea eram ok, nici măcar nu aveam capacitatea de a-i zice vreun cuvânt. Mi-am luat laptopul de muncă, mașina de bărbierit și încă niște prostii pe care le aveam pe acolo și am ieșit din casă în câteva minute. Să nu uiți să încui, mi-a zis, în continuare fiind în pat.
Cum ziceam, am aproape 30 de ani, sunt trecut prin destule traume și drame, nu fac parte din obiectul acestui text, prin urmare o despărțire nu e mare brânză, în catastiful lui Andrei. Mai ales în condițiile în care m-am simțit umilit, dezbrăcat de masculinitate și călcat în picioare fără vreun motiv, doar pentru că existam. Așa că mi-am continuat viața ca înainte, am blocat-o pe telefon, reject la mail din server, o viață frumoasă să avem. Drumul meu spre muncă trece pe lângă un bar de lânga casa ei, unde obișnuiește să iasă cu potricalele alea două, am văzut-o într-o dimineață, discutau destul de ok, nu părea să îi lipsească ceva.
Dacă ești la primele comentarii aici, nu încerca să faci pe deșteptul