Salut, Arhi.
Am citit ieri povestea ta și mi-am făcut curaj să îți trimit și eu ceva, din viața mea. Nu e la fel de dur, poate o să râzi, nici nu contează dacă îl publici, știu că măcar un om îl va fi citit.

Sunt un tip fericit. Căsătorit, am un băiețel frumos, nu că e al meu, dar chiar e frumos, pentru că seamănă cu mama lui, care e foarte frumoasă. Sunt îndrăgostit de soția mea, avem deja 8 ani împreună, nu îmi văd viața fără ea nicium. Am un job lejer, sunt copywriter senior la o firmă de publicitate din afară (precizez că din afară, ca, în cazul în care cineva ar recunoaște situația, să știe sigur că mă confundă), îmi place ce fac, avem bani decenți, o viață decentă și sunt chiar fericit.

Atunci când nu sunt fericit.
Pentru că, în paralel, sunt îndrăgostit de o altă femeie. O femeie care este și ea căsătorită, care este și ea fericită alături de soțul ei, doar că nu au copii. Lucrează, evident, tot într-o agenție. Ne-am cunoscut la o întâlnire cu un client, am vorbit, după care am mai vorbit și iarăși vorbit și iată, ne-am regăsit într-o situație extrem de enervantă, în care ținem unul la celălalt, dar nu putem concretiza în vreun fel relația aceasta.

Pentru că eu îmi iubesc soția și nu am de gând să renunț la ea sau să o fac să sufere, ea la fel. Simultan, însă, suspinăm reciproc unul după celălalt și ne dorim ceva ce, de fapt, nu ne dorim. Știu, sună a demență bipolară, dar, rezumat, fix asta este. Am încercat să închidem relația de mai multe ori, de fiecare dată, unul dintre noi a revenit, iarăși discuții, iarăși de la capăt. Ne vedem de câteva ori pe an, când ajung eu în țară, cu treabă, ne consumăm relația, cu scântei, în vreun hotel (recomand Hello Hotel, pentru cine e interesat), ne despărțim fără cuvinte, după care iar oftăm, unul după celălalt, o grămadă de timp.

Știu că sună stupid și că, de fapt, ar trebui să fiu mulțumit că am o amantă care nu vrea nimic de la mine, nu vrea să mă despartă de soție, nu îmi cere nimic, nici măcar bani, dimpotrivă, are mai mulți decât mine și face mai mulți decât mine. Doar că eu nu sunt astfel construit, simt nevoia să mă trezesc lângă ea, să îi vorbesc, să îi privesc ochii mari și verzi și să am o relație adevarată, nu o minciună, ca acum. Lucru care, evident, nu se va întâmpla vreodată.

Pare că îmi înșel soția, dar eu nu cred asta. Ce nu știi, nu te rănește, ea nu știe și nu va ști nimic niciodată, avem încredere unul în celălalt și în relația noastră și știm că nu ne-am face rău, în vreun fel, vreodată. Da, extrem de bipolar, așa este. Din cauza asta este și atât de complicat.

Una peste alta, adunate, iată, un tip de succes care nu mai știe ce să facă cu banii și viața lui. Nu, nu caut vreun sfat de la cineva și știu că orice om normal la cap m-ar judeca cu gravitatea necesară. Dar eu sunt fericit, într-un fel, nefericit în altul și nu știu ce mă omoară mai tare. Lipsa ei, lipsa adevărului în căsnicie, amândouă, habar nu am. M-am gândit, la un moment dat, să le propunem soților să avem o relație deschisă și să ne împărțim reciproc, dar mi-a trecut repede, nu pot accepta să îmi împart femeia cu cineva, indiferent de situație. Se pare că nu sunt swinger, ce ciudat.

Mi-a trecut prin cap și să mă las, cumva, surprins de soția mea sau, de ce nu, de soțul ei. La final, să lăsăm soarta să decidă și fiecare să sufere pentru el. Nu o fac pentru că mi-e frică să nu îmi dau seama după ce se va întâmpla că, de fapt, nu o doresc pe ea, ci doresc iluzia vânătorii perpetue și a nevoii de a fi îndrăgostit tot timpul. Are o denumire medicală chestia asta, care îmi scapă acum. Și atunci mi-aș sacrifica viața liniștită și fericită pentru nimic și totul s-ar muta pe dorul și nevoia de actuala soție.

Știu, ar trebui să mă sacrific pentru copil. Probabil la mijloc este și teama asta, să nu îl fac să sufere, deși e destul de mic cât să nu înțeleagă mare brânză. Și, dealtminteri, eu am o viață și în afara copilului, iar dacă eu sunt fericit, și el va fi fericit. Cred, cel puțin.

Credeam că, dacă pun în scris gândurile mele, voi fi mai lămurit la final. Dar nu sunt deloc, poate un pic ușurat că am vorbit cu cineva despre asta, și mai ușurat despre faptul că sunt un aurea anonimitas pentru toți. Iată, arhiblogul, ca un howling tree.

Vă implor, nu mă judecați cu asprime, dacă citiți asta. Sunt doar un om și sunt supus greșelii, ca și voi. Nimeni nu e perfect.
Mă întorc la imperfecțiunea mea.