Glover-Murtaugh-Im-gettin-too-old-for-this-shit

Când vine vorba de filme, mi-am dezvoltat un mecanism infailibil de testare a valorii lor, înainte de a le vedea. Dacă vreuna din gagicile de pe net, din cele de pe care curge cultura ca păduchii de pe un băimărean din ghetto (btw, băimărenii au început să se trezească și să vadă cu adevărat ce pramatie de primar au) scrie cum s-a umplut ea de bine la film, cum oameni faini, cum regizorul care cu unghiurile, cum jocul fenomenal al actorului X, cum mesajul tulburător etc, iau brusc decizia de a nu mai merge niciodată la acel film.

Prin urmare, după avalanșa de bine, fain și unghiuri de după Birdman, mi-am șoptit în barbă că nu o să îl văd niciodată. Și așa, anul ăsta, nu voi vedea filmul care a câștigat oscarul. Pentru că nu cred că merită.

Dar de fapt despre altceva voiam să vorbesc.
Tot timpul am considerat Oscarul ca pe un spectacol, ca o operă de artă în real time, o operă ce omagiază valoarea oamenilor care compun cea de-a șaptea artă. De asta, de fiecare dată când am avut timp, m-am uitat, chiar și în reluare. Pentru tot ce a însemnat acel spectacol, pentru perzentatorii Billy Crystal, Ellen deGeneris, Chris Rock…pentru tot.

Dar totul s-a terminat în 2010, când a câștigat The Hurt Locker. A fost acel moment când am realizat că marea bufoniadă politică din USA s-a mutat și în juriul Oscarurilor, iar toate premiile au început să se dea pe baze strict organizatorice, funcție de nevoile de moment ale unora, în nici un caz doar pe valoarea intrinsecă a filmelor.

Anul ăsta a fost anul filmelor pe cazuri medicale. Probabil la anul, pe fondul SIIL, vom avea iar un film despre eroismul bravilor soldați americani.

Nu mersi, nu mai înghit astfel de bullshituri.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.