Aveam 5 ani cand am descoperit ca oamenii mor. Era un decupaj in Informatia, despre un/o cetățean care implinise 100 de ani si il sarbatoreau aia ca pe planul socialist, probabil l-au verificat si genetic, ca dupa razboie, rusi si foamete, sa prinzi suta, nu e ceva rau. Nu mai țin minte exact care a fost procesul logic din capul meu, procesând informația, dar țin minte că m-am dus speriat la maică-mea, întrebând-o dacă oamenii trăiesc doar 100 de ani.

Anyway, în general, ca oameni, ne privim mortalitatea ca ceva depărtat, ce nu există, ce nu ni se poate întâmpla și sigur nu o să ni se întâmple. La urma urmei, nu ai cum să te uiți la femeia de lângă și să ți-o imaginezi încastrătă în rigor mortis, cu un rictus stupid pe față și ochii goi, uscați. Creierul e în așa măsură cablat încât ignoră complet, cel puțin în anii de prime time ai omului.

După care începi să vezi, în stânga și în dreapta, cum cad prietenii de lângă tine, oameni mai tineri, mai sănătoși, care se trezesc dimineață, eventual se ceartă cu soția, îi dau un șut în cur copilului, după care, mai pe la prânz, se prăbușesc morți. Infarct. Anevrism. Ceva.

Așa că sunt curios dacă v-ați contemplat mortalitatea și cum vreți să vă petreceți eternitatea.
În cimitir sau într-o urnă?

Ce vrei să se întâmple după marele salt?

Vezi rezultate

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.