Una din problemele oamenilor este și, probabil, cea mai gravă. Nu realizează că sunt muritori, că ceea ce fac nu e etern și că, inevitabil, la un moment dat, se vor reîntoarce în neființa anterioară, iar atomii din care sunt compuși acum vor intra în compoziția unor buruieni de pe un mormânt. Ca urmare a acestei probleme, oamenii uită, pur și simplu, să trăiască, să se bucure de fiecare respirație, de fiecare foton ce le atinge irisul, de fiecare zâmbet al oamenilor care, întâmplător, țin la ei în acel moment. Bonavi psihic de nemurire, tarați de propria mortalitate.
Mă gândeam înainte, legat de asta, la femeia care, din nefericire, mi-a dat viață și mi-a oferit iadul numit copilărie alături de ea.
Când mi s-a născut primul copil, era, vai, cea mai fericită, vai, nepoțica mea, vai, eu am contribuit la aducerea ei pe lume, cu insistențele mele, lumina ochilor mei etc.
După care lunile au trecut și lumina ochilor ei a trecut și ea pe planul secundar al vieții sale. Până la vârsta de 2 ani a copilului a văzut-o, numărat, de 17 ori, deși locuia la 800 metri distanță. Tot timpul apărea ceva important, tot timpul era ffff ocupată, împreună cu o altă tipă, erau administratoare de bloc, lucruri grele, tot timpul discuții, ședințe, greutăți, chestii importante. În viața ei a stat cu copilul exact 40 de minute, cât mi-a luat mie să merg la o agenție Vodafone la Delfinului, să îmi ridic cartelele cu noile numere de telefon. Și era disperată că deja stătuse prea mult, problemele importante se strângeau ca un nor deasupra frunții sale obosite de atâtea greutăți.
Au trecut anii. Bebelușul are 16 ani, merge pe 17. Este absolut dezinteresată de bunicuța ei drăgăstoasă, ultima oară a văzut-o acum, 4-5 ani. Nu simte nimic la adresa ei, nu o știe, nu o cunoaște. Pentru că, atunci când era copil, a primit zero atenție sau interes din partea ei. Legătura lor este inexistentă. Sigur, acum, bunicuța, ajungând la o vârstă mai respectabilă, ar vrea să fie iubită și respectată, și-ar dori să aibă asupra cui să își reverse interesul subit, care a apărut după ce nu a mai avut gravele probleme pe care le avea când copilul era mic și ar fi avut nevoie de atenția și iubirea ei. Din păcate, nu are cine să fie interesată de ea. Niciunul din nepoții ei nu e interesat de ea, nimeni nu vrea să o vadă sau să o viziteze în marea ei casă, construită cu sângele și sudoarea altora.
Momentul acela când te lovește propria mortalitate coincide și cu apropierea de marele salt.
Nu sunteți nemuritori. Nu sunteți nici măcar importanți. Majoritatea dintre voi vor muri în timpul zilei, fix în mijlocul unor probleme foarte foarte importante, probleme care vor rămânea complet și etern nerezolvate. Și nimănui nu îi va mai păsa de ele. Doar ultima sclipire a creierului vostru va fi gândul că ceva fffff important a rămas nerezolvat.
Trăiți.
Vrem, nu vrem, existenta unui om are trei etape importante: cand se naste, cand moare si cand i se dezbate succesiunea, indiferent cine a fost.
nu detin nimic pe numele meu, zero succesiune
Atunci il/o poti mosteni pe cel/cea care detine ceva. Sau macar o datorie, ceva.
pentru asta si altele universul a inventat cardul Revolut..
trist e ca nu ai stiut din 2018 suda financiar si sentimental relatiile material- sociale bunici nepoti..
cand mergi la o inghetata pe banii bunicii inveti apoi care e rostul sarbatorii de Paște..
Bunicuta sa decarteze bani la nepoata pentru inceput si pe urma se construiesc si relatiile.Fapte nu vorbe!
Macar o cana cu apa…
Maestre vorbesti de parca ai intrat in anul mortii.
cine stie?
Al cincisutelea, probabil.
Se stie ca nu conteaza mortul, conteaza pomana.
Din pacate trebuie sa si muncim, nu putem doar sa traim.
Si inainte sa mori trebuie sa te gandesti cu seninatate ca ai scapat… de munca si de alte rahaturi. 😀
Păi trăim, că de murit, murim sigur.