Prima oara am mancat smochine bune in Grecia, tot prima oară. Prin Nikiti, cred, am oprit, din goana Fordului, la un stand care avea pepeni, piersici și smochine. Până la smochinele de acolo, nu văzusem, în românia, decât abcesele astea care se vând și acum, negii ăștia supradezvoltați din Mega și Selgros, cu același gust ca talpa soloflex. Da, știu ce gust are o talpă, aia e, deal with it.

Smochinele alea… doamne, mari cât…pumnul nevesti-mii. Și la fel de dulci. Dulci, măi nene, dulci, savuroase, zemoase, îți venea să lingi pe masă, dacă îți curgea un strop în afara gurii. Serios, exact ca la pumn. Am mâncat atunci cred că un kil, fără exagerare, mâncam și plângeam. Mâncam. Bine, nici diabetul nu îl descoperisem încă.

Anyway. Zilele trecute am descoperit cum se fac smochinele.

Pentru leneși, pe scurt, în fruct intră niște viespi mici și multe, care își dau viața în interior, fac și ouă, după care le mâncăm noi, plini de satisfacție.

Yes, kill me. Now!