Bunicul meu, pe care l-am iubit nespus de mult și lângă care nu am putut fi atât de mult cât aș fi vrut, iubea caii cu pasiune. Întotdeauna a avut cel puțin un cal în grajdul său, dacă nu doi, cai pe care îi trata cu cea mai mare grijă posibilă, cea mai bună mâncare, îngrijit, țesălat, acoperit cu pături dacă i se părea lui că e prea frig, scos la plimbare liberi pe câmpuri, chestii de astea.

Totuși amintirile mele despre caii lui sunt absolut înfiorătoare.
Îmi aduc aminte cum trecea prin spatele unuia din ei, în grajd, iar calul, brusc și fără niciun avertisment, a azvârlit cu picioarele din spate de l-am văzut pe bunicul cum a zburat câțiva metri și s-a înfipt în peretele din spatele său. Fără niciun motiv, doar așa, să fie.

Eram cu calul undeva într-o poiană, la fân și mi-a zis să îl duc până la un izvor, să bea apă. Am dus-o de căpăstru, a băut, după care, când și-a ridicat capul, a mutat piciorul și l-a pus pe piciorul meu stâng și a refuzat să se mai miște. Urlam de durere, îi dădeam cu pumnii în bot să se miște, nici măcar nu m-a băgat în seamă. Și acum simt că mi se mărunțesc oasele din laba piciorului.

Eram cu calul la scăldat, împreună cu alți copii. Unnul din ei s-a urcat pe cal, nu știu de ce. Calul lui, de acasă, venise cu el, teoretic îl cunoștea. Și a început să se zbată, l-a aruncat din spate și, când a căzut pe pământ, l-a călcat, din săritură, pe mână. Cu intenție, a vrut să îl calce, probabil pe cap, dar s-a ferit.

Da, detest caii cu pasiune, nu m-aș apropia nici măcat de un ponei.