Într-o dimineaţă de weekend, că na, Rusaliile sunt weekend prelungit între greve, se trezi ţăranul de Bucureşti şi îşi zise în sinele său propriu şi interior.

– Frăţioare, simt în pieptul meu de bronz o neostoită sete de cultură. Trebuie să fac ceva, că berea la PET nu reuşeşte să o mai stingă.

Zis şi făcut. Nici una, nici două, sare în loganul proprietate personală, cumpărat cu banii jos, cum se face la şmecherii adevăraţi şi pleacă spre Herăstrău. Pentru că acolo ştie el că se cultivă lumea, e terase mişto şi are şi mici, roata mare şi trenuleţe, ba chiar şi un vaporaş.

Doar că pe drum, vede o poartă şi o inscripţie. Muzeul Ţăranului Român. Moment în care îi zice dulce piţipoancei cu bot roz de pe bancheta din dreapta.


– Fă, hai că aştia au făcutără muzeu de ţărani aicea. Hai să ne râdem de ţărani fă, lasă dreacu rujul ăla, că bătăturile tot se văd.

Intră ei în muzeu, rămân surprinşi că trebuie să plătească doar 6 lei (- Cum fă, la valoarea noastră?), şi încep să se plimbe pe-acolo.
Din păcate, muzeul ţaranului rromân era doar cu numele, că în afară de ţaranii obişnuiţi, care mergeau şi ei pe-acolo, nu se vedea nimic altceva, în afară de nişte case vai mama lor, vechi de le cădeau zidurile.

– Fă, aştia ne-au minţitără, fă. Că eu nu Văd nici un ţăran. Poate doar grasul ăla cu ochelari, dar şi ăla îşi plăti intrarea. Că caşcarabete de astea avem şi noi în cartier, nu trebuia să dau bani să le văd.

Aşa că, nervoşi şi amărâţi, cu setea de cultură neostoită, se aşezară la o masă din curtea muzeului, haliră un mecdonald cu nijte chifle şi plecară în drumul lor. Punga au lăsat-o acolo.

– Că doar e muzeu, fă! Rămâne pentru posteritate, să vadă fraierii că ne permitem să mâncăm la mec.

Păi nu?!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.